Povestea începe, mai întâi, în corp. Așa este creată mintea. În minte, orice poveste are sfârșit. O spune timpul, și el, un copil… Dar veșnicia este cea care ne învață să iubim.
Ce se întâmplă cu toate acele emoții care au însemnat idei? Care te fac să crezi că a fost ideea ta… Cu marile revoluții, fără de care nu putem continua în liniște viața? Viața așa cum nu mai vrem să o știm. Sunt ideile și emoțiile care ne însoțesc printre ruine, planurile și poveștile care se țes în uimire și speranță, începutul. Joaca, ideile și simțirile libere, naturale, nu există greșeală pentru că totul este acum. Ideile riguroase, ele construiesc exact, calculând în termeni de adevăr și eroare.
Iar în această pace sufletească, unde totul pare întreg, unde lucrurile se vor fi împământenit deja, renunțând la orice flexibilitate – apare ca o grație schimbarea! Ea restabilește echilibrul, repunând lucrurile în mișcare pentru ca ele să însemne, pe rând, armonie, înțelepciune, lege, altruism, umanitate…
Umanitate? La colțul unui bloc, cineva abandonase într-o piață, o pisică și puii de o zi. Striga la trecători, mieuna, cerând ajutor. Încercase să-și ducă puii, mai întâi, într-o farmacie, apoi, într-un magazin de haine second hand, dar oamenii de acolo nu au înțeles că pisica-mamă căuta un loc sigur pentru puii ei, iar dacă au înțeles, li s-a părut amuzant, indiferent sau în oricare alt fel, suficient pentru a nu da importanță.
A trecut strada cu câte un pui, către un loc mai ferit. Doamna care îmi povestește a văzut, ca și alții, disperarea acestei mame, dar a acționat, a luat pisica și puii și i-a pus la adăpost. În următoarele două săptămâni, altcineva i-a îngrijit, protectoarea lor suferind o intervenție chirurgicală, iar la scurt timp au fost adoptați, pe rând. Câtă cruzime, măi, doamnă, să lași o mamă cu puii în stradă! Încheie povestitoarea, profund impresionată, timpul nu ștersese nimic, nici faptele, nici emoțiile.
Unele lucruri ne mișcă fără un cuvânt, fără gest, la altele nu putem decât să fim martori, trec pe lângă noi, oricât de tare ar striga, de oricâte gesturi s-ar agăța, oricât ar apăsa deznădejdea. Ne rămân în minte și ne reîntoarcem la ele mai târziu, când vom mai fi înțeles câte ceva… Dacă nu te înrudești prin rană, prin suferință cu cel în agonie, orice sens rămâne în afară.
Sau măcar prin imaginație, proces psihic cognitiv prin care lucrurile nu devin mai ușoare, având, de fapt, o greutate infinit mai mare decât cele trăite complet, întreg. Ce nu cunoaștem prin corp, ce nu apropiem prin simțuri copleșește.
La rândul său, persoana care a lăsat pisicii în piață s-a gândit, probabil, că tocmai într-un loc aglomerat au mai multe șanse să primească îngrijire, expunându-le unui stres imens, felinele au nevoie de spații ferite, retrase, acolo unde ele se pot simți în siguranță. Dincolo de psihologia indiferenței în mulțimi sau cazul efectului de martor, care spune că într-o mulțime de oameni șansele de a primi ajutor sunt cele mai mici, deoarece responsabilitatea se diminuează, iar influența socială crește – persoana care a abandonat mama cu puii, le-a dat o șansă: i-a lăsat împreună, nu i-a lipsit unul de altul. Iar aceasta a fost mărinimie.
O faptă bună, un lucru întreg este ceva greu de realizat, înseamnă ca fiecare să își facă partea sa, dar fără ca părțile să fie egale. Suntem întregi, suntem compleți când ne îndeplinim calea, partea, și niciun drum nu este la fel. Binele este un șarpe care își devorează coada, el este unitar și veșnic.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
