Am deschis cartea de poezie Râzi! a Mihaelei Dimitriu cu încrederea cu care mă apropii de o apă limpede, proaspătă, bună de băut, cu bucuria de a mă regăsi în oglinda apei, cu nerăbdarea de a vedea clar, fiecare detaliu de dincolo de apă, cu admirație pentru exercițiul detașării sale, asemenea curgerii unui râu. Mă feream astfel de poezie ca de o emoție adâncă, simțind cum numai în poezie cuvântul respiră, sensibilitate captată de poetă, cu abilitate, în forma unei reflexii asupra condiției creatorului. („Poezia e ca respirația materiei. Îndată ce ai gustat-o, nu o mai poți lăsa. Respirația ei trece de tine, se cuibărește în celulele ființei tale tiptil, apoi, dorește să iasă ca un ecou dincolo de tine, prin cuvânt.”).
Titlul cărții – intens, dramatic prin îndemnul său – este o expresie a vulnerabilității, întrucât râsul, manifestare fiziologică la un stimul nepericulos și surprinzător, nu suportă autoritate, poruncă, el ascultând de legile sale naturale, intrinseci – imperativul Râzi! creează un astfel de contrast, un exil al ființei îndreptată să-și depășească limitele, limite care, înainte să constrângă, au sensul de a ocroti…
Libertatea scriiturii, aparenta sa lentoare, calm care face el ceva, pune la cale… sunt încă armonii, oricât timp ar fi trecut, și să tot fi trecut o imensitate de vieți, dacă o carte citită este echivalentul unei vieți, lucru ce transpare frumos în creația Mihaelei Dimitriu, ofrandă adusă dragostei pentru cunoaștere (Umblând prin dorul oricărui poem). Travaliul creației, aducerea pe lume a unei cărți devin necesități ale sufletului, mijloace de vindecare a dorinței prin arta de a judeca – „am dăruit copiii complecși din mine: ideile,/ veșnic nesaturate , răsucind firescul…” (Șah).
Lumea este văzută conceptual, a trăi înseamnă a defini, a fi înseamnă a ști, există o căutare de sine prin celălalt, și cum despre celălalt nu se știe, rămâne întrebarea Cine sunt eu? Este, de altfel, una dintre puținele ocazii când apare cuvântul eu, adesea, fiind exprimate calitățile lui noi , semn al recunoașterii, al mimesului, al asimilării, al apartenenței, al uniunii atât de mult dorite. („Fiecare zi e pentru mine o victorie asupra urâtului. Sunt așadar un luptător. Ce este urâtul? E starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Această suferință crește sau scade, dar în oricare dintre clipele ei, în minte îți revine aceeași întrebare: Cine sunt eu?”).
Las cartea pe masă cu un zâmbet încrezător. Cât de pierdută să fie calea? Cât de străin de sine să fie călătorul? Nu aceasta este condiția veșnicului inovator, neobosit în a face din sine o cale? Ce fel de cale? La această întrebare poeta răspunde din plin…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
