EDITORIALUL DE VINERI – Marilena VIȘINESCU – Pleonasm sau neoplasm?

   Când eram copil, mama schimba adesea ordinea obiectelor din casă, reașeza mobila, mutând fiecare piesă chibzuit, după un îndelung șir de gânduri. Juca șah! Era curios cum aceleași obiecte creau un ansamblu diferit, astfel încât să se schimbe chiar modul în care te simțeai. În sine, nimic nu este urât, nimic nu este frumos, pentru că nimic nu există în sine, ci doar în legătură, în relație…

   Am învățat de la mama și de la bunica spiritul matern, ce este rupt se repară, ce este lipsit de strălucire, cu puțină grijă și știință, poate redeveni interesant, că o problemă are mai multe rezolvări și a accepta multiplele și diferitele căi prin care o poți soluționa este un mod de a nu te însingura, de a împărți…

   Pe lângă cele câteva șifoniere în care ținea bunica lenjeriile de pat și hainele cu material și cusătură mai deosebite, costumele naționale, de exemplu, mai era un singur loc pentru celelalte haine. În lumina acelei încăperi, în câte un coș de nuiele, hainele noastre de vacanță, cu miros de soare și noroaiele cerului, ne așteptau dorul de joacă. Aici, îmi imaginasem scena din Fata moșului și fata babei, când cele două fete deschid cuferele!

   La prânz, vara, în camera cea mai răcoroasă a casei bunicilor, urmăream cu privirea modelul pereților până pe tărâmul lui Morfeu. Iluzie, pendulând între artificiu, ca efect al simetriei, și dezintegrare, asimetric ciupind printre pleoape.

   O carte veche, un nasture din altă epocă, un lemn îmbătrânit sunt lucruri cu o poveste a lor, gata de a fi spusă din nou, dar altfel. Poate de aceea m-am îndrăgostit cândva, de cărțile lui Raymond Queneau. Dar, dintre toți creatorii, cititorul este unul aparte. El face opera nemuritoare și opera îl face pe el nemuritor. Sunt unele cărți în care simți cuvintele, ca pietrele din râu, stând pe marginea cerului. Alte cărți nu au cuvinte, citești, te scufunzi într-o masă, într-un alt corp, într-o altă substanță decât ești tu însuți.

   Și mai sunt cărțile pe care le scrii, care spun: încă dai vina pe câte ceva, pe câte cineva sau ai învățat să mori? Ca voce, ca prezență, creatorul trebuie să moară, să dispară, să se piardă, să treacă dincolo de sine… Lăsând creația să aibă o viață proprie și o legătură specială cu trecerea. Altfel, apar greșeli de toate tipurile, cum ai opri un lift între etaje. Dintre toate greșelile, pleonasmul este cea mai sălbatică, momentul în care omul reduce totul la sine…

    Când auzi un adevăr, nu poți fi decât înăuntru. Ca și când cuvintele și-ar fi întâlnit creatorul. Tăcerea devine un mod de a sta în cuvânt. Cuvântul, ieșirea din sine. De aceea, adevărul nu poate fi zgomot, nu poate fi frumos sau urât, plăcut sau dureros. În preajma sa, omul nu se mai agită, adevărul nu este o judecată, ci legătura dintre tot ce există.

Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca,  specializarea  Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…