Despre Mihai Șerbănescu…
Dacă lucrurile pe care le acceptăm la noi înșine sunt și cele pe care le admirăm la celălalt, dacă ceea ce respingem la noi este și ceea ce nu tolerăm la celălalt, mai putem trăi unul fără altul? Sau poate că este invers, ceea ce am învățat ca fiind inadecvat la celălalt, acceptăm ca fiind inadecvat la propria persoană.
Pe Mihai Șerbănescu l-am zărit, adesea, pe străzile Târgoviștei, oprindu-se pentru o vorbă scurtă cu prieteni sau simpli cetățeni; uneori, conversând la telefon sau întârziind să fotografieze un anume loc, cu promisiunea revenirii pentru lucru; nu ezită să ducă la medic un animal rănit, dacă îl vede în stradă, nici a îngriji puii orfani (lucru delicat chiar pentru cei de specialitate), poate că de aceea viața i-a fost salvată de un câine. Conform teoriei căreia atunci când salvezi o viață ești responsabil pentru ea – ce are de făcut câinele? Iar cel care primejduiește viața, ce drept mai are, dacă celui care o salvează îi revine responsabilitatea? Salvăm și ne salvăm de la suferință, prea puțin de la durere, cu atât mai puțin de la moarte, punct matematic al vieții. Mihai Șerbănescu pictează în natură, unde totul este în schimbare… A vorbi despre omul Mihai Șerbănescu înseamnă a face referire la non-culori, lumini și umbre, alteritate – existența în legătură cu ceva, în relație cu celălalt, prin ceea ce adaugă sau ia – căci omul vine dintre aceia care l-au iubit și l-au hrănit, dintre aceia care l-au învățat și aceia pe care i-a învățat, și din continuă creație și călătorie spre Omul Vitruvian… Ori, a măsura asemenea îndatorire și merit este lucru mai aproape de tăcere.
Mai bine, găsindu-se a se face vorbire despre pictorul Mihai Șerbănescu, ferind lucruri de uzură, de rutină și de intimitate ale artei sale, tributare ființei înseși, de unde se desparte cu greu de lucrări. Premiile numeroase, distincțiile care i-au fost oferite de-a lungul timpului pledează pentru folosirea creativității în beneficiul umanității, pentru atitudinea autentică de a depăși tendințele egotice și de excentricitate, răni pe care, deseori, societatea, prin psihicul structurii ei, le creează în cei mai înzestrați. Acceptarea, expresie a întregului, a sacrului, ea ține de firesc, detaliu persistent în opera sa – ordonarea spațiului este concentrică, de cuib, ofrandă – geometrii salvate de risipă, așezând zorii civilizației – texturile diferite, beatitudinea obiectelor create pentru simțuri prin care formele se relevă de la sine, cu maturitate, solitare, limpezi, rece strălucitor, dar împodobite cu soare, compensând natura lor liniștită. Cele mai voluptoase și mai ardente culori, cele mai grăitoare staturi sunt, în natură, semne ale avertizării… Crucea, un ax al gândirii magice, străbate ca o pasăre de fier culorile de ulei. Jocul înălțimilor, înțelepciunea ca puzzle, organismul și festinul culorii, smerenia petelor de lumină fac loc încântării de a privi; marea, casele țărănești, arhitecturi prețioase ori lemn uscat, sinceritatea lutului, cântecul vegetație, pietrele – mai mult decât teme ori simple structuri – templul spectacolului, cu sete, pus în scenă așa cum ai hrăni un foc… Acelora care au înaintea ochilor tablourile sale, ca ființe vii, și pe Mihai Șerbănescu, vorbitor de limbă moale, plastică – ce folos le mai aduc cuvintele, afară de a prelungi lumina actului artistic? Domnului Mihai Șerbănescu, grație și recunoștință pentru curajul (pietrei) de a rămâne, a se arunca, a cădea, a se sfărâma, a curge, pregătind calea…
Pietrele aruncate strălucesc, pietrele aruncate scriu, pietrele aruncate construiesc – altfel, vătămează.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
