Pentru că numai faptele bune se pedepsesc, în cele din urmă, ignoranța mi-a fost răsplătită! Cunoscătorii și iubitorii gameing-ului m-au primit alături de ei, curioși de perspectiva cuiva care nu jucase până atunci. Auzeam colegii care se ocupau cu testarea jocului și identificarea bug-urilor, ba îi și vedeam, ușa era transparentă, stând grămadă, apocaliptici, împingând ușa… Pentru Dumnezeu, nu mai puteau îngădui acest malpraxis! Înțelegeam…
Nu se poate! Ha, nu m-am gândit așa, ce… Se dă cu capul de zid, man. Întoarce-te! Cum se dă cu capul de zid? Nu avem ziduri! Cum a găsit zidul ăla? Intră în zid, nu vede că e zid? Nu știe să se întoarcă, folosește săgeata! Săgeată s-a dus în prăpastie! Acum, vino înapoi! Trebuie să o ia de la capăt… Tu ai văzut vreun zid?
Jocul a fost palpitant prin participarea și cooperarea lor… Îmi aduceau aminte de grimasele profesorului de atletism, și spun profesor, că nu era vreun domn, avea exercițiul vorbei cu naduf, omorându-se să înțeleagă în ce fel un eveniment sportiv devenea un act cultural, un fel de piesă de teatru! Îl vedeam înțepenit, mă vedea sărind într-un picior, pasul ștrengarului, atârnând copacii de crengi… Adversarele treceau pe lângă mine ca trenurile cu levitație magnetică. Eram un liniștit Orient Express, din vremea lui Hercule Poirot, crimă… Până în apropiere de final, când mai recuperam ceva, să-i pun inima la loc.
Antrenamentele erau reale, alergam cu prietenul cel mai bun, de care mă și îndrăgostisem. Iar când lipsea, mă alergau câinii, haite. Pe lângă intensitatea antrenamentelor, premiul și competiția, în sine, erau triste. Identitatea învingătorului și detaliile pierderii, într-un joc, într-un concurs, în general, devin mai importante decât ce este. Și este întotdeauna bucuria de a fi împreună, parte din celălalt.
De partea cealaltă, să ai antrenamentul de a găsi orice imperfecțiune, asimetrie, desincronizare într-un joc, într-o poveste, și să asiști la un fel de dănțuială a erorii, e ca și cum ar trebui să studiezi scârțâitul cretei pe tablă, să-l încadrezi în gamă și să faci din el imn – de aceea, doar cei din echipa de creație au fost interesați de alternativă.
Suntem mai degrabă îndreptățiți în a nu ști, de aici necesitatea de a avea încredere și răbdare ori, cumva, o modestie. Și cum nu este vreo modestie în a scrie la persoana întâi, știu fără să știu, cunosc fără să cunosc, cred fără să cred… Cine sunt? Iată una din întrebările veșnic tinere… Interesant cum în limba română, la timpul prezent, verbul a fi are aceeași formă și pentru persoana întâi, singular, și pentru persoana a treia, plural.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
