Ce mai este azi cuvântul? Mai merge el până la capătul ființei? Schimbător precum gândul, dar necesar ca fapta…
Cuvintele spuse din inimă sunt numai bune, ele țin trează mintea. Ce spui, delimitezi prin experiență? Sau ești omul fragmentat de linia propriului orizont? Cuvintele sunt egale cu viteza sunetului ori ele se așază în brațele tăcerii, luminând? Ce trebuie să fie cuvântul printre cuvinte? Dar printre oameni? Dacă îl crezi, te veghează. Dacă îl folosești, te minte. Dacă îl așezi între tine și celălalt, el este.
Cuvintele speranței apar unde începutul se îngână cu sfârșitul, din întuneric se nasc flori de lumină. Speranța este firească și instinctuală, dar la fel este și nevoia de a avea dreptate. Speranța vede până departe, dar nu depășește ceea ce a fost, ambiția ei cea mai mare este să treacă dincolo de ceea ce este acum, adică de ceva nepotrivit. Adulmecă în trecut, dar când se confundă cu un dor de bine, binele așa cum este el cunoscut până atunci, cade în visare.
Dacă speranța este esență, cuvintele sale, duhuri, cuvintele încrederii sunt mai aproape de fapte, aproape dovezi. Spre deosebire de speranță, care se află cumva în afara voinței omului, încrederea supune voința. Dacă omul care speră, parcă așteaptă, lipsit de putere – cel încrezător mișcă lumea lui, acționează. Dacă speranța are un caracter vag, sugestiv, încrederea pune în fața faptului împlinit, are propriile limite, este inventivă, generoasă și harnică, are conștiința sinelui.
Spre orizont! Cu încredere sau cu speranță?
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
