Un zid. Limita cuvintelor. Imensitatea. Perspectiva. Punctul de vedere diferit. Un început. Camera cu oglinzi. Un loc public. Agora. Și, mai ales, locul unde autorul întâlnește pe cititorul său, locul unde muza șoptește creatorului său. Acest fel de lucruri poate fi o pagină nescrisă. Rareori pagina nescrisă se revoltă, ea așteaptă. Și, până la prima literă, poate întruchipa toate cărțile, gândurile, orice voință. Pagina nescrisă este, totodată, puternică și vulnerabilă, abundentă și eliptică, grăitoare și tăcută, ermetică și expresivă, ea aparține celorlalți mai mult decât își aparține sieși.
Înainte să învețe scrisul și cititul, copiii desenează, uneori, pe ziduri, mobilă, alteori pe cărți auguste. Cât de serioasă mai poate fi o carte, indiferent de statutul ei, când coperta, cotorul și paginile au desene strâmbe, deșirate, liniile începutului de ființă? Demonii lui Feodor Dostoievski a devenit astfel destul de prietenoasă. În timp ce cărțile despre Nicolae Ceaușescu mai rar primeau o astfel de inițiere, mai ales înainte de 1989. Dar cât de încărcată și de obosită arată cartea cu notații mărunte, ordonate, observații și întrebări muncite, înșirate, cu creionul sau cu cerneală, pe margini, ca mici soldăței ai cunoașterii și ai curiozității…
La celălalt capăt al situației, o carte poate fi un pretențios ambalaj, un lorem ipsum. Echivalentul în muzică al acestuia ar fi textul (unei piese, părți muzicale) care nu are sens, fie pentru că reprezintă o limbă inventată, fie pentru că nu se înțelege, cunoaște limba în care a fost scris – cuvintele fiind simple sunete, adresându-se intuiției, emoției, subconștientului. „Nici până azi nu știu ce cântau cele două doamne italience. Adevărul este că nu vreau să știu. Despre unele lucruri e mai bine să nu se vorbească. Îmi place să cred că era ceva atât de frumos încât nu poate fi exprimat în cuvinte, ceva care să-ți rupă inima! Vocile acelea s-au înălțat mai sus decât am fi îndrăznit să visăm. Ca și cum o pasăre a bătut din aripi și a făcut zidurile să dispară. Și, pentru o clipă foarte scurtă, fiecare om, până la ultimul, din închisoarea Shawshank, s-a simțit liber.” – Fragment din The Shawshank Redemption, 1994, scris și regizat de Frank Darabont.
Las nescrise următoarele rânduri, de dragul celor vigilenți, care cunosc opera lui Hans Christian Andersen, Hainele cele noi ale împăratului.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
