O lume în echilibru nu poate fi decât un truc, un circ mecanizat. Meritã sã nu-ți pãstrezi bunãvoința, vezi furtunã, vii urgie! Meritã sã-ți pãstrezi bunãvoința, nu vezi în furtunã, devenind urgie. O lume în echilibru nu poate fi decât schimbare.
Calul alb nu avea ham, numai câteva pete negre de care mã țineam – cel mult, un câine bej, un câine, printre câini m-a dus, când porumbeii n-au răspuns. Mozaic de ape, tablã de șah filmului mut, tãcerea plescãie, adulmecând talpa unei arce trimisã cu dafin și mãslin…
Tãcerea naivã, smintitã printre plãceri, uitarea – tãcerea plinã, simplã printre cântãri, mirarea. Adevãrul ocrotește, adevãrul dezarmeazã – timpul nu are chip. Niciun cuvânt ca zâmbetul, nici orizont mai vast decât cuvântul! Oglinzile și-au pus stelele pe lac. Și cuvintele în cer. Oamenii nu sunt ideile pe care și le poartã. Ori adevãrul, crezi, are idei?
Chipul strânge un izvor ce-și duce mai departe munții… Întind tãceri apoase, aproape sfinte, trupurilor mele dintâi, dinainte de nume – când primul cuvânt deschide ochii, oglinda sa toarnã foc – apoi, luminã.
Continui sã scriu fiindcã ideile se schimbã sau pentru ce simt cã este imuabil? Tăcere-n slavã cât zgomot pe orbitã. Scãrile dimineții deschid ferestre spre chindii. Vocea dansantã, râsul evlavios, rostogolind camerele, viața, ridicându-se în cuvinte nerostite. Cochetãria unui sine agãțat în florile de minã. Fraza nisipurilor mișcãtoare, grãunte cu grãunte, arșița mea. Visul acesta merge pe apã. Iar marea îi știe fiecare harfã… A câta coastã este? Îndepãrtarea leagã vapoarele în cer. Când înfloresc fluturii? Șerpi vaporoși binecuvânteazã casa. Ce cascade sunt în aer? Fântâni ce țin în loc pãmântul! Nu-i zgomot mai puternic, tãcere mai nebunã decât a spune ce nu știi.
Cum se coase o ranã? Fluturi și pãianjeni în aceeași hainã. Aș scrie despre ranã, dar fluturii sar înțelesuri, împreunã suntem durerea pomilor înfloriți. Carul mic, plin cu dorințe, strivind în ochiul dulce sarea visului etern. Zãpezile se desprind cu zgomot alb și stelele își varsã moartea. Nu curgem, sângerãm în lupte care lumineazã cerul. Acorduri dincolo de minte. Lupta, o voluptate: cinci simțuri cântă virtutea, șapte greutãți pe nadã. Fericirea de a crede cã e doar o partiturã…
În lipsă de ocupație, sunt eu însãmi. Dar nimeni n-ar trebui sã se știe astfel. Singurãtate înseamnã sã mã gândesc numai la mine. Singurãtate înseamnã sã te gândești numai la mine. M-am însoțit cu nerãbdarea. Cuvinte lungi, ce oxideazã, arc în coamã, pulsiuni, sãgeți din pene de pãun, șerpi, devorându-și coada pânã la viscol de tãceri, tãceri aprind. Va trebui sã pleci… Astfel, vom afla cine ești de ai puterea sã-mi smulgi aerul din piept numai pentru a face un pas înapoi.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
