Pisica stătea maiestuoasă în mijlocul camerei, pe o carte deschisă, pieptăna ciucurele dintre file, dar imaginea era a unui leu îmblânzit de porumbel – pisicile adoră măslinele… Și cum politețea îndeamnă ca atunci când iei, să lași ceva în schimb, (natura nu agreează golul), fac semn leului cu alt ciucure, numai lână și mătase, și ridic cartea. Surpriza a fost pe măsura titlului – Cercul mincinoșilor de Jean Claude-Carriere.
Pe prima pagină, scria cu creionul: Doar autorul cărții, dragă cititorule, să iscălească pe carte, după voie, cu stiloul, cu gheara, cu must de plante! Damien Rice – Hypnosis, On children, It takes a lot to know a man. Cum rătăcisem cartea înainte de vremea delectării sau cum lucrurile vin într-o ordine a lor, dincolo de cea cunoscută oamenilor, mă pregătesc de un bine rar.
Și aud – Ierți, dar nu uiți! Să ierți – dar să nu uiți! Cățelul începe să urle, parcă mușcat de albină! În grădinița blocului, un sombrero, cuibul unei voci calde. Celălalt părea să se fi pierdut cu firea, tăia vorbe – când englezește, când românește – și, precipitându-se de-a dreptul, sfârși o înjurătură în italiană.
Sombrero ar fi vrut să-l liniștească, așa că își păzea, mai întâi, liniștea sa, nu cumva aceasta să zboare cu vreo vorbă mai înaltă ori dată prea ușor. Așa stătea de veghe Sombrero, cuvintele interlocutorului său băteau din aripi, când mai sus, când mai jos, până la etajul al patrulea, unde eu ascultam tăcerea pălăriei mari. Între timp, mi-am pus și eu o pălărie și am început să scriu…
Vorbirea este mușchiul creierului. Dar curajul și înțelegerea stau în capacitatea de a asculta. Vorbim pentru noi înșine sau pentru celălalt? Vorbim să uităm, vorbim să nu fim uitați. Ne salvăm prin celălalt de la uitare, pentru nemurire, însă de dragul vieții, de dragul firii noastre muritoare, iertăm. Prima piesă ajunsese la sfârșit, dau play celei de a doua.
Mintea iartă, ea are nevoie să meargă mai departe. Corpul nu uită. Parte a minții subconștiente, corpul reacționează – uneori se îmbolnăvește, alteori se blochează… Este nevoie să iertăm, așa cum este nevoie să uităm. Iertarea rămâne cea mai frumoasă formă de înțelegere, lipsa ei apasă ca un jug.
Cine nu crede cele ce urmează, n-are decât să le pățească. Scot capul pe fereastră și zic cu voce studiată – Pentru dumneavoastră… Repet doar ca să mă localizeze cei doi în spațiu. Pentru dumneavoastră… Dar de zi bună și mulțumire! Damien Rice – Hypnosis. Primiți? Nu aștept un răspuns. Cățelul mi-e martor, n-am putut să nu bag de seamă discuția dumneavoastră, care mi-a dat de gândit! E? Puțin jenați, mai mult curioși, destul de uimiți și încurcați, Sombrero și Celălalt n-au avut timp decât să încuviințeze.
Am ascultat împreună. Sombrero și-a ridicat pălăria, în semn de salut ceremonios, Celălalt a surâs, trimițând de pe buze și din pacea lor Grazie. Îmi înclin capul spre stânga, cu mâna dreaptă peste inimă, cum se face pe marile scene, și mă reîntorc la scris.
Așa cum cel mare tolerează pe cel mic, nu invers – așa cum copilul are nevoie de mamă, iar îngrijirea lui are drept cauză nevoile lui, nu ale mamei, iar una dintre nevoile oricărui copil este binele mamei sale – așa cum cel care protejează acționează dintr-o nevoie a celuilalt, nu a sa, în felul acesta ne aparținem nouă înșine, dar și unii altora.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
