Când ai pneumonie, nu te gândești că ai avut de ales între fungi, bacterii și virusuri, de care cu toții suntem înconjurați, cauți, mai degrabă, ce le-a lăsat înăuntru. Cele dinăuntru au învățat să trăiască împreună după principiul echilibrului, mai respectat decât cea mai destoinică rebeliune. Te întrebi, mai degrabă, la ce a reacționat sistemul tău imunitar, prin ce putință a crezut, fie și pentru o secundă, că nu există un afară și un înăuntru? Ce te-a făcut una cu lumea?
Să fi fost furia? În egocentrismul său, furiosul simte că este omnipotent, omniscient, omniprezent. Sau să fi fost tristețea în care s-a topit acest foc parcă furat din cer? O tristețe care convinge, punctul în care nu mai crezi în schimbare, fiindcă ea ar trebui să înceapă cu tine, dar nici tu nu mai crezi în tine. Așa că mica ta dorință secretă se împlinește – nu chiar așa cum ai fi crezut – de, nu le știi pe toate. Și, în acest calm în care te-a lăsat uimirea – nu lumea se oprește, când tu nu te poți opri, cel care cedează este corpul tău – cel mai deștept cedează, mari înțelepciuni se spun la grupa mică.
Îți alegi altfel cuvintele, iar ele au o altfel de forță, suflarea slabă le făurește atent, cu recunoștință, eliberându-le ca pe supraviețuitori dintr-o colivie care se strânge. Acțiunile tale, și ele, alese bine, fac din tine un alt om. Ești deja un poem. Nu toate tăcerile sunt întunecoase.
Ce-i de făcut cu gravitația? Mai puțin. Și atât de puțin spațiu ocupi acum, căci fiecare cuvânt strânge, iar gesturile nu mai pot fi largi, nici ferme. Dar ce e puținul când tu ai știința neputinței? Iar neputința este un sentiment tiranic, o constantă captivitate, o biciuire, să faci mai mult, să te străduiești mai mult, nimic nu este suficient sau prea bun – te odihnești dincolo – zise Marele Alb – ori tocmai acest puțin, acest nimic îți intră pe sub piele acum, plămânii se umplu din nou cu aer, renaști ca Pasărea Phoenix!
Înțelegi că dialogul are nevoie de rațiune iar tăcerea de umanitate. Nu toate cuvintele au dreptul la lumină, nu toate sunt gânduri, nu toate sunt intuiții. Astfel, toate așteaptă să devină daruri…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
