Iunie are puterea zeiței Iunona, soția lui Jupiter și fiica lui Saturn, de a călăuzi. Simbolurile sacre, care împodobesc sceptrul zeiței – vaca, leul, cucul, păunul – prosperă, ca viețuitoare, în această lună de abundență. Tot acum, păsările mici încep lecțiile de zbor, veverițele pregătesc cuiburile, vulpile își învață puii să vâneze. Tărcata noastră și-a făcut culcuș într-o casă de jucărie… Pisoii se ascund printre unelte de grădinărit sau în basculanta mașinii, ea stă întinsă, dar cu un ochi deschis. Leu e alături, pe iarbă. Câte un pisoi se rostogolește în joacă, turtind mica tihnă a felinei – cum ea bate nervos din coadă, liniștea e departe, căci mișcarea naște un interes deosebit și ridică mustăți mici, care o urmăresc sincer și hotărât. Zâmbeam acestei neodihne, nu îmi era străină, purta năzuința de a întrebuința o cunoaștere greu câștigată.
Am luat cușca, mănușile… Și m-am îndreptat spre culcușul pisicii, concentrându-mă pe senzația de siguranță pe care o crea strânsoarea sintetică a mănușilor. În casa de jucărie, Tărcata alăpta. Vibrațiile de violoncel, specifice torsului, aveau puteri vindecătoare, m-am așezat în iarbă, lângă Leu. Când s-a ridicat, puii se agățau de ea, cel mai mic urmărea coada – totul era bun la mama lor – o respirau, o consumau, prin fiecare gest, ea le aparținea. Din seninul acestor înduioșări, răzbește plânset de pisoi, rugăminți care zgâriau în cer… Găsesc destul de greu sursa sunetului, în spatele unei uși grele. Doi pui mici, mai mici decât puii Tărcatei, care, simțind-o că patrula, făcând noduri-noduri, să ajungă la ei, (căci, auzindu-i, a și sărit, iar eu am urmat-o), scoteau lăbuța printr-o fisură, încercând să se agațe… Am tras de ușa de care atârna un lacăt cât o inimă de om, după ce alergasem, pe unde știusem, să cer cheia de negăsit… Puii Tărcatei se apropiau răzleț, lungindu-și gâtul în tensiunea mirării, capul desenând în aer un cerc mic – cine ar rămâne de piatră, cine ar fi de fier? Iau o piatră bună, de temelie, și trag de ușă, cât să încapă între fălcile de fier și să le țină deschise, pun cușca în față, iar pisoii sar afară prin bocca della vertià…
În casa de jucărie, mă întâmpină aceeași privire nedumerită, care nu știe ce este omul, dar pentru că mama lor are încredere, se încred și ei, Tao, Indi și Oscar. Un pui se urcă pe volan, mica felină cercetează… Ne speriem unul de altul, ca în fața unei oglinzi în care niciunul nu se recunoaște, așa că se ascunde, dar urcă repede la loc, cu pieptul înainte, și adulmecă… Rămân nemișcată în rama privirii lui uriașe, privire care se ascute pe măsură ce îl pun lângă ceilalți, în cușcă – și pentru care i-am dat numele de Cassiopeea – o privire care îi fusese dată să cunoască lumea din înalt… Selene, surioara ei, parcă rudă cu luna de pe cer, s-a ascuns toată ziua, reușind să o prind ultima, în brațele lui Hypnos, zeu al somnului. Tărcata și puii s-au regăsit pe balconul unui apartament, unde au petrecut împreună și în siguranță timp prețios, răsplătit din plin cu suite pentru violoncel…
Am luat din nou cușca și mănușile, pornind în căutarea motanului blajin, cu nasul mereu zgâriat, care avea câte un pui la fiecare mamă. Dar nici urmă de el. Neștiind pe unde să îl mai caut, mă opresc să-mi scot mănușile. Atunci, o pisică în trei culori, slabă, cu dermatită, epuizată intră în cușca deschisă. Cum natura știe mai bine ordinea ființelor și a lucrurilor, accept această înlesnire. Închid cușca și pornesc cu pisica spre cabinet, unde rămâne pentru îngrijiri medicale. Patru zile mai târziu, când o aduc la Căsuță – Marta – căci așa mă inspirase să îi spun, este primită cu blândețe de Leu și Mufi, în timp ce Gri trece val-vârtej, sărind în tomberon, unde pusesem fânul, culcușul lui de peste iarnă. Încercând să folosesc insula ecologică, am văzut că nu încăpea mai mult de o scrisoare pentru Moș Crăciun, nicidecum hrana renilor… Gri a păzit toată noaptea prețiosul tomberon, iar eu n-am închis un ochi, gândindu-mă că, în duioșia lui, pleacă dimineață cu gunoiul! L-am văzut urmărind lung, lung, cu privirea, cum mașina se îndepărtează pufăind – pufăind s-a întors la Căsuță, să certe jucăriile, așa cum oamenii se revoltă împotriva credinței lor în zei. Leu s-a așezat alături.
Obișnuită printre blocuri, la vechiul culcuș, la care putea ajunge numai printr-un salt înalt, pe care l-a făcut odată cu hernia, Marta s-a reîntors în grija doamnei doctor, căreia îi rămăsese inima la această felină un pic excentrică. Nu mai spun că, după sterilizare, Tărcata și-a rupt firele de două ori, iar doamna S. i-a croit răbdătoare costumașe din bumbac, fiindu-i milă să o vadă cum se chinuie, suportând gulerul! Sub oblăduirea doamnei doctor Bianca Raluca Baciu, Marta și pisoii Tărcatei urmează să fie adoptați, acest medic veterinar nu ezită să ne dea o mână de ajutor când situația ne depășește, singurul său regret fiind că nu poate face mai mult…
Îmi amintesc de o vorbă cu doamna P., mereu atentă și sensibilă la truda celorlalți. Măturând dudele căzute, mă întreabă, văzându-mă cu mănuși, săltând de cușcă:
– Of, pentru ce atâta chin și muncă ?!
Pe lângă mănuși, o pălărie fascinator, cu flori și pene, parcă lipsea! Apropo de noul meu apelativ, doamna cu pisicile, în contrast cu vorba doamnei P… Dudele nu se mai rostogoleau de colo-colo, așteptând răspunsul, care vine de la circ:
– Pentru pace în lume!
Doamna P. izbucnește în râs. Zâmbesc cu mare drag de ea, bucurându-mă, în sfârșit, de tihnă! O tihnă pe care o căutasem, care nu seamănă cu vacanță în cele mai bune resorturi ale lumii, nu corespunde cu turul muzeelor, nu-i somn de 9 ore sau mască facială cu gheață și castraveți, e să te simți înțeles.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…