Pepenele roșu cu un strop de lămâie are gust de șampanie. Dacă supraviețuirea ta ar depinde de ceea ce ar putea un animal să vâneze ca să te hrănească, te-ai simți îngrozit, îngrijit, parazit, recunoscător, prieten, centrul tuturor lucrurilor? O formă de însingurare este și a vorbi despre sine. În singurătatea omului tresaltă vena societății, lumea, cu întregul normelor, este, aici, mai prezentă, mai eficientă decât în mijlocul unei mulțimi, iar omul mai degrabă este aproape de sine fiind alături de ceilalți. Mă întreb câteodată ce fac oamenii cu ei înșiși, dacă pe mine mă întreabă dacă am mai scris sau dacă mai scriu! Ca și cum ar vrea să știe dacă mai dețin acel accesoriu. Mai scrii? Pentru mine este similar cu Mai ai mâini? Ai întreba un om dacă mai are mâini? De ce scrii?/ De ce ai mâini? Ele țin gândurile și faptele noastre, dincolo de orice rezultat.
Apa cu lămâie este de-ajutor la sete mare sau după o masă grea – am încercat să mut masa din lemn de stejar în mijlocul camerei, stejarii nu cresc mereu unde îi plantezi, ca și cum eternitatea ar depinde și de facerile vremii. Este timp. Nu mai târziu, acum este timp. Acum sunt vremurile bune! Acum, când încă doare, când ești obosit, când nu găsești soluții, dar le cauți, când totul se strică și când ai de pierdut, când alte profunzimi se arată ca lucruri naive, firave, neînțelese…
Șirul gândurilor îmi este întrerupt de doamna P.. Când cade câte un măr, tresare – Șmecherilor! Apoi, îmi spune despre Leu – aia bălana e cam grasă… despre Gheruța, că se uită la tine întâi, că Ion Catifea – ăsta trebuie să aibă grijă să nu-și piardă capul, că la Carte și-l pierde mereu… cam suflă greu și nu se joacă, îi trebuie medicamente sau că ei se iubesc și își lasă unul altuia mâncare… Nici lângă doamna S. nu poți sta deoparte – i-a fost drag să o numească pe felina care seamănă cu Mufi – Teresa. După câteva porții de mâncare și joacă acerbă, sub deviza Deci imprevizibilul este prietenul nostru!, Teresa ne-a contrazis – este motan! O altă surpriză – spiritul practic al doamnei T., pe care îl salut din inimă! Găsindu-ne la Căsuță, mă și ajută să-i deparazitez pe Leu și pe Gheruța, cei mai nărăvași! Iubește felinele și cultura japoneză, cultură a grației, și deseori donează pentru pisicile aflate în dificultate.
Doamna P. n-o scapă din ochi pe Tărcata – a făcut scară! arătând spre vârful pomului, de unde urmărea mai de-aproape dansul pescărușilor și behăitul lor. Vânează cu Nera, pisica neagră, cu puf alb în piept, torsul ei e ca o ploaie de vară, iar ea, din tribul lui Mărțișor, sociabilă și inventivă! Din toamnă, Mărțișor va fi adoptată de doamna I.B., vecina noastră, care l-a scos mai demult pe Leu din subsol, rămas blocat, hrănindu-l două zile printre gratii. Deci Mărțișor nu e unică., mă surprinde doamna S., mereu cu grija unei concluzii. O îndrăgește pe Nera și observă cum pisicile care sunt adoptate lasă parcă în locul lor altele asemănătoare, grijuliu și înțelept e și neamul pisicesc! Nu-i taină unicitatea lui Mărțișor, ci cât suntem noi de sinceri în dragostea pe care le-o purtăm.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
