EDITORIALUL DE VINERI – Marilena VIȘINESCU – Icaria

      Când cele mai ambițioase reforme în educație eșuează, rămâne bucuria de a învăța unii de la alții, amintindu-ne despre cunoaștere că ea cuprinde nu doar materia, ci și umanitatea celuilalt.

      Citind, la un moment dat, că într-unul dintre liceele din țară orele se desfășoară altfel, am întrerupt lectura, gândul a luat-o înainte… Sau înapoi. Mi-au apărut în minte caznele unor profesori și profesoare de a-și duce la bun sfârșit ora printre elevi. Cine s-ar fi gândit că nu este nevoie de pâine și circ ca să câștigi mulțimea?! Este suficient ca aceea sau acela care practică profesoratul să aibă considerație față de proprii elevi, să-și respecte învățăceii. Se poartă ca fiind printre egali? Valorile adultului predate odată cu așteptările sale: vorbind de la tribuna titlurilor înalte, meritate și nemeritate, îi place să se audă numai pe sine, se simt elevii incluși, văzuți, sunt ei interesați de dialog? Niciodată nu pare să fie timp pentru ce este important, de aceea există pauza mare.

      Ce stă scris în cărți folosește omenirii, ura! Mai trebuie arătată și calea – cum ieși din labirint? Cei mici știu drumul, doar să fim atenți! Căci mai trebuie dovedit la ore că rândurile din cărți folosesc omului, în viața sa de zi cu zi, acum, așa cum este el și cum este ea, nu cum ar trebui să fie pentru a putea fi folosit. Acesta să fie sensul profesoratului? Vocația de a ocroti lumina fiecărei minți? Dar când compari, nu ocrotești, faci exact opusul. De ce să compari lumina felinarului cu lumina zilei? Dacă nu topești ghețari cu felinarul, crezi că poți citi Seneca pe suprafața Soarelui? Mai mult decât atât, ce se întâmplă dacă unii dintre cei care practică profesoratul au stabilit deja că anumiți elevi sunt cauze pierdute? Nimic personal, letali, eficienți, nimic peste normă, niște profesioniști… De când buna cuviință înseamnă să ignori ce este autentic, în tine și în celălalt? Din fericire, elevii sunt diferiți, nu toți sunt Isaac Newton, nu fiecare este un Galilei și, chiar citându-l toată ziua pe Seneca, nu devii Seneca, demonstrezi o folosire abuzivă a argumentului autorității. Dar ce ai frânt, de te chinui în lumina altora și nu strălucești în lumina ta?

      Mi-a rămas în minte tot restul zilei, căci am continuat să citesc, imaginea unei săli de clasă – elevii? Și ei au un egal – o pisică! Doarme liniștită pe catedră, în vreo bancă ori sare și toarce pe câte un pervaz, ca acasă; la școală – printre prieteni. Vedem în cei mici adevărata dimensiune a înțelegerii noastre. Dacă într-o sală de clasă este în siguranță o pisică, este și un copil – un adolescent, un profesor. Să te întorci la școală ca într-un mediu sigur, acceptat fiind pentru ceea ce ești… Unde are mai mult sens să nu știm, să greșim, decât acolo unde ne aflăm pentru a învăța?

 

Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj  Napoca,  specializarea  Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…