Asemenea cuvântului, tăcerea are expresiile sale. Dacă nu trece în cuvânt, care este o altă stare de agregare a gândului, tăcerea devine sălbatică. Iar cele mai limpezi tăceri au chipul încrederii.
Prin fereastra semideschisă, primăvara se aude cald, clar este și limbajul zborului, în ropote mici. Faptul de a refuza să taci are necesitatea lui. Tăcerea este un alt fel de a căuta sensul. Rex stă așezat în mijlocul camerei și latră visele de zi ale pisicii, ale unei anumite pisici. Mustăți, ca un răsărit naiv, ori pendula unei cozi, atârnând dintre cărți, setează alt timp pentru omenire. Ișa s-a ridicat acum, simțind că i se adresează ei, și îl privește de sus, cu nasul încrețit de somn, cu ochi albaștri, reci, îi pune diagnostic, îi face judecată aspră Ți-ai pierdut sensul în viață? Rex mârâie, reia convingător. Latri aiurea. O privire, ca o sabie, îi spune ascuțit Demone, taci! Rex cască amărât. Ișa își întoarce trenele și se trântește colac, din îmbufnarea ei regală i se desprinde un puf alb… Rex îl privește mulțumit. Pisica sus, între perne, cățelul sub pat, amândoi se spală temeinic, cu frenezie, virtute a șobolanilor, pregătindu-se de somn. Un ritual de purificare înainte să zburde fără urmă pe câmpiile lui Morfeu…
Marile tăceri și cuvintele josnice ajung deseori în același loc, se reflectă unele pe altele. Să asculți, să înțelegi – astfel de alegeri ar fi tăcerea… Dar poate că se întâmplă să te întrebi, sub arcul de catedrală al câte unui cuvânt, cât de onest ești la adăpostul ei… Cât de onest ești când taci? Judecând onestitatea celui care vorbește…
Unii preferă să tacă înainte de vreme, alții târziu, goliciunea pe care o produce excesul de cuvânt seamănă cu nostalgia unui paradis. Unii vor să tacă strident, doar ca să nu țipe, știind că și tăcerile au înălțimile lor, unele dintre ele fiind luminoase. Alte tăceri întunecă, tăceri ostile, ecoul amplelor frici – ocupă camere și teritorii – le simți pe piele, corpul tău este un instrument acordat la lume. Alții tac erudit, departe de responsabilitatea vreunui răspuns. Ne aparțin întrebările? Ne înstrăinează răspunsul?
Flecăreli și preasmerite înțelepciuni, în pădurile tăcerilor voastre sufletul este un animal pierdut. Scriu cu palmele pline de pământ, am săpat o groapă. Este groapa unui cireș, coroana lui de rădăcini va rotunji coroana de crengi și flori, în timp ce fructele vor cădea coapte, mute, completând mersul unei adieri. Tăcerea are cer și pământ, sensuri și polifonii pe care cuvântul abia dacă le știe rostul, jocul lor este al copilului care întreabă de ce la nesfârșit, pricepând tot mai puțin pe măsură ce află… Armonia este un paradox – integritatea tăcerii ca dialog al părților.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
