EDITORIALUL DE VINERI – Marilena VIȘINESCU – Dreptul la viață

        Când două pisici, cu aceleași caracteristici, ajung una în locul celeilalte, nu este o greșeală, este firescul început… Rodica nu recunoaște câinele, se înfoaie la el, iar Gheruța nu își recunoaște puii. Trec săptămâni până când Gheruța și Rodica ajung, cu adevărat, acasă… În acest timp, puii Gheruței sunt protejați de Leu, înțeleapta Mufi și de Mărțișor. Dar, aproape sălbatici, în ciuda eforturilor de a-i vaccina sau de a le acorda orice fel de îngrijire medicală, puii mor de panleucopenie. Supraviețuiește Gri, un pisoi adoptat de Gheruța și hrănit de Mărțișor cu laptele puilor pe care îi pierduse.

         Am construit o Căsuță pentru pisici, am umplut-o cu fân și lână, să fie călduroasă peste iarnă, am sterilizat și am vaccinat felinele supraviețuitoare. Cel mai greu a fost cu pisoii abandonați de oameni, nevaccinați, mult prea blânzi, ținându-se după fiecare trecător, ca după mamă… Pentru a fi vaccinați, era nevoie de o perioadă de carantină, deci era nevoie să fie luați de afară. Binevoitori, unii dintre vecini au făcut și acest lucru, iar unii pisoi au supraviețuit. Am trecut o iarnă teribilă, cu pocnitori și artificii, care înspăimântă animalele, dar care distrează omul, care simte că trebuie să strige și să pocnească, să spargă, ca să existe. Și el este binevenit la Căsuță, unde va afla că prietenia cu sine înseamnă armonia cu celălalt, unde pisicile îi simt gândurile și îi miros intențiile, unde nu poate trece neobservat. Însă este nevoie să ofere aceeași atenție. Peste timp, la Căsuță, au venit să ceară ajutor animale rănite sau care se luptau pentru viață dintr-un motiv sau altul, Leu le întâmpina, se așeza lângă ele, blând, spiritul Căsuței, cum povestește doamna S.. Am făcut tot posibilul să le acordăm primul ajutor. Am sterilizat pisicile adulte, am vaccinat pisoii, pe cei mai vulnerabili, mai blânzi, i-am dat spre adopție, dar acestea sunt pregătiri pentru viață, trecerea dincolo are alte legi. Mufi a dispărut pur și simplu la începutul lui iulie.

         Pe Mărțișor, am găsit-o într-o zi de august, la Căsuță, cu blana solzi, iar coada, parcă nu a ei. Mieuna gros și torcea puternic. Și mi-a fost teamă să îi rostesc numele, ca și cum viața ar fi putut s-o frângă atunci, pe loc. Însetată, înfoametată și în imposibilitatea de a se mai putea alimenta, având intestinul și vezica urinară pline, blocate, cu bazinul fracturat în trei locuri și coada ruptă, Mărțișor găsise drumul spre Căsuță. Pisicile au nouă vieți? Au atâtea șanse la viață câte li se oferă, de prea multe ori încercările prin care trec ni se datorează nouă, oamenilor. Părerile medicilor au fost diferite, de la eutanasiere la hai să vedem azi, mirându-se cum de putea merge! Au urmat trei luni vesele de recuperare medicală. Cel mai greu i-a fost lui Mărțișor cu singurătatea, privind pe fereastră Căsuța, cartierul, chiar dacă avea și vizitatori. Singurătatea poate degrada și un om, și un animal, cu toate acestea, rostul cumpenelor pare să fie eliberarea, recâștigarea echilibrului.

        Nervii vezicii urinare au fost afectați, fiind necesar ca lui Mărțișor să îi fie vidată vezica, de cel puțin două ori pe zi. Mulțumiri doamnei doctor Bianca Raluca Baciu, din Târgoviște, care nu a renunțat la Mărțișor, doamnei doctor de la Spitalul din Tărtășești, care a făcut operația de codomie, domnului tehnician veterinar din Șotânga, pe care modestia îl îndeamnă a fi cunoscut doar ca Sebi, de la care am învățat tehnica de vidare, având sensibilitatea de a da încredere și a lăsa timpul și natura să vindece. Grație Doamnei S., Mărțișor a învățat să exploreze lumea prudent, purtând un ham multicolor și plimbându-se în lesă, ca o pisică de casă. Mărțișor i-a arătat doamnei S. cartierul, i-a arătat locul în care toate pisicile își fac nevoile, privind cu indulgență omul greoi, care nu se poate strecura pe unde îi încap ei mustățile, nu se poate urca din două salturi în copac și calcă grosolan, când ea stă la pândă, și pe care îl poartă în suflet. Dar numai un suflet poate recunoaște un altul. Cu uimire, protectoarea ei a aflat și cât de cunoscută este; felina mieuna în semn de salut, recunoscându-și prietenii, mulți dintre ei, copii și câini. Treptat, nervii vezicii urinare s-au recuperat, plimbarea pe vechile trasee, idee excepțională a doamnei S., a avut scop terapeutic și rol cheie în vindecare. În fiecare seară și dimineață, Mărțișor era întâmpinată de Leu, se adunau Gheruța, Teresa, Nera, Tigrișor, uneori, și Tărcata! Un alai împărătesc o însoțea. Așa s-a vindecat Mărțișor. Acum, are o nouă familie: Pucki, motanul pupăcios, Mița, felina cu trei lăbuțe, Dante, un motan cu chip de grifon, Lizzi, o pisicuță veselă și foarte activă, Tel, un câine de poliție, pensionat, și mulți alți prieteni. I se spune acum și Zuza, un nume bun, cum sunt toate numele de alint, izvorând din inimă. Omul care a făcut posibile acestea și care a vegheat-o din umbră pe Mărțișor, nerenunțând la ea, când avea mai multă nevoie de dragoste, este doamna I.B., care a adoptat-o, așa cum a promis că va face când se va muta la casă, înainte ca Mărțișor să se accidenteze. Dificultatea în care se afla pisica nu a descurajat-o. Este același om care toamna trecută îl hrănise pe Leu printr-un grilaj, în subsol, de unde nu putea ieși.

         Leu, motanul alb, cu pete gălbui pe urechi și pe coadă, cu nas roz, protectorul Căsuței. L-am găsit în apropiere, cu lăbuța dreaptă, din față, întinsă, și capul sprijinit pe ea, într-o parte. Numai dacă te uitai atent găseai urmele de colți, iar în ceafă, blana era ca atunci când îi puneam pipeta antiparazitară, saliva lăsată de câinele mare, care îl prinsese de spate, întărise firele de păr. Câini flămânzi, terorizați, vânați prin tot orașul. Putem trăi? Nera se oprise în mijlocul drumului. De nicăieri, pe străduța dintre blocuri, cu mare viteză, a trecut o mașină. Pisica stătea nemișcată, mașina se apropia accelerând. Când am înțeles că șoferul nu nu va ezita, am ieșit în drum. Abia atunci a frânat. Putem trăi? Tatăl îi spune fetiței că pisoiul a murit numai din vina ei! Dacă nu l-ar fi scăpat în curte, când a vrut să-l spele pe lăbuțe, nu ar fi intrat sub roata mașinii, pe care o pornise fără să se asigure. După ore de țipăt și plâns până la epuizare, târziu, fetița a adormit spunând că nu mai vrea niciodată un pisoi. Putem trăi? Sau ne spunem – sunt doar niște câini, e doar o pisică, e doar un copil – și continuăm? Nu este doar, acolo doare. Oricât ți-ai întoarce privirea. Durerea cere de la tine să înțelegi ce nu ai putut altfel, fie că este o parte din tine, fie că este o parte din celălalt – nu o putem evita. Dar putem să nu o transformăm în suferință? Putem trăi?

        Vestea grea, că Leu a fost omorât de câini, a produs reacții diferite, după  temperamentului fiecăruia. Doamna P. a strâns-o pe Negruța în brațe, care tocmai venise de afară; temându-se pentru celelalte pisici, vrând să le protejeze, le-a desfăcut o intrare prin grădinița de la Căsuță, care dă în subsol. Doamna S. și-a transformat frica și durerea în curajul de a acționa, a sunat pe cine știa, ca să repare gardul, doamna I.B. și doamna R. au contribuit, au susținut gestul. De ce te-ai ridica, dacă n-ai simți cum te prăbușești? Fiica dnei P. a montat la Căsuță lumină cu senzori, având ideea unui refugiu temporar, pentru pisici. Dar gândul îi era la Leuțu, cum îi spunea când se vedeau la Căsuță și băteau hi5. Simțea că este nedrept – sterilizați, vaccinați, și victime… Pe doamna care îl știa pe motan dinainte, legându-i o prietenie mai veche, a înghițit-o plânsul. Când și-a revenit, a ajutat cu ce se poate.

        Leu va fi mereu la Căsuță… Nera a stat lângă mine cât am săpat, iar Tigrișor a bătătorit pământul proaspăt, rostogolindu-se. Privind locul de unde Leu avea să vegheze Căsuța, îl văd pe Catifea alergând – un câine mic și rotofei fugea, uitându-se în urmă, săltând din urechile mari, în spatele cărora motanul își trăgea mucii fioroși, ținându-se după el. Înainte de a-i veni de hac un câine, lui Catifea i-ar fi venit de hac bronșita, dacă nu ar fi fost a doua zi de antibiotic. La Căsuță, Gheruța vine prudentă, motanul Catifea apare mereu – nu se știe de unde, Nera se apropie cochetă și capricioasă; Teresa, despre care am descoperit că e motan abia când se obișnuise cu numele, vine în salturi jucăușe; Tărcata, căreia doamna S. i-a făcut în vară hăinuțe, după operația de sterilizare, te păcălește cu privirea, te pierde în zigzag; Tigrișor se bucură în fiecare zi că are o căsuță, dormind în fân, întâmpinându-te, amintindu-ne de Leu. Când sunt întrebată de când e Căsuța aici, răspunsul meu este Dintotdeauna…

Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj  Napoca,  specializarea  Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…