Ca mulți alții născuți când se mergea mai mult pe jos, cu bicicleta ori căruța, rar cu mașina, nici străbunica mea nu voia să audă de pastile sau de injecții. O îngrijeam cu ceaiuri și fierturi inventate, și cu rugăminți, să se facă bine! Îi povesteam cu bucurie ce am văzut, cum e afară, ce plante am cules, cum le-am preparat și ce efect vor avea ele! Piciorul îi trecuse, dar era tristă. Avea optzeci și nouă de ani. Într-o zi, a chemat-o pe bunica și i-a zis că pleacă… Nu aveam mai mult de șapte ani, așa că m-am bucurat, gândindu-mă câte îi voi arăta din cele pe care deja i le povestisem. În schimb, am învățat un alt înțeles al fustei negre de bumbac, cu dantelă pe margini – doliul – o umbră caldă, de iulie… Tot atunci, se vorbea de înmormântarea unui copil. Nu mă gândisem că și copiii mor! Pentru prima dată, am auzit altfel vocea mamei și a bunicii, semăna cu vocea cu care ne certa când făceam ceva de neacceptat – ceva Incredibil!
La puțin timp, bunica începuse să zică: Dacă mor… Urmau instrucțiuni clare, detaliate despre hainele de înmormântare, despre vase, mâncare etc. Aranjamentul devenise un mod de a petrece timp împreună. Se supăra uneori, că prea râd de cele sfinte, deși discuția nu prea era despre cele sfinte. Era despre dacă mor, nu despre când voi muri… Însă explicațiile deștepte, bufoneriile nu țineau, nu puteai fi luat în seamă decât vorbind din inimă și privind în ochi, astfel bunica asculta ce ai de spus, vorbind ca un om… Într-o dimineață, a fost ultima repetiție – umblam cu mama prin casă, la șifonier, scoțând și punând la loc, bunica se răzgândea, și tot așa… Râdeam cu lacrimi, până când n-am mai știut dacă râd… Am simțit privirea bunicii de un căprui-turcoaz, ochii își schimbaseră culoarea. Și, în liniștea aceea, care a oprit timpul, ne-am înțeles.
Mama a mers să întâmpine medicii, eu am rămas, m-am întins lângă bunica și am îmbrățișat-o. Am găsit cutia în care pusesem cuvinte deștepte pentru vremuri grele, deseori se dovedeau a fi cuvinte grele în vremuri deștepte. Bunica a luat un bilețel, l-am citit împreună.
Secția de Recuperare medicală a Spitalului Județean – de atâtea ori făcuse parafină, masaj, chiar și-a întâlnit pentru prima oară sora vitregă, fiind internate în același salon și, făcând procedurile, depănau amintiri și parcă, din aproape în aproape, completau un puzzle numai de ele știut. Străbunica fusese necăsătorită, avea 38 de ani când a venit pe lume bunica, singurul ei copil. Crescând fără protecția și iubirea paternă, societatea de atunci nu a cruțat-o…
Acum, după câteva ore de stat într-o încăpere cu oameni desfigurați de efort, care abia puteau respira, cu medici puțini, pe care bunica îi simțise nesiguri, copleșiți, bunica ne-a spus – Vreau acasă, eu nu mai stau aici niciun minut, niciun minut nu mai stau, dacă nu veniți după mine în două ore… Nu a sfârșit fraza. Restul, spaime.
Bunica a murit cu puțin înainte de miezul nopții, la două ore… În familia noastră, gesturile de afecțiune erau rare și niciodată întregi, complete, duse la capătul sufletului, semănau cu o smuceală, mereu pe fugă… Dar viața este mărinimoasă, face loc pentru ce contează, oprind timpul. O îmbrățișam pe mama, cum în urmă cu douăsprezece ore o îmbrățișasem pe bunica. Așa cum apeși pe o rană, să oprești sângerarea și să salvezi o viață, astfel o îmbrățișare salvează două vieți deodată.
Ce a urmat a fost diferit de orice scenariu pregătit vreodată de bunica, de orice repetiție de înmormântare din ultimii douăzeci de ani. Am așteptat trei zile la spital să îi luăm trupul. Un miros neomenesc. Bunica trăise pentru vecie… Dacă oi muri… Eu și mama am stat în carantină, nu mai locuisem împreună de douăzeci de ani. Am trăit din mâncarea pentru pomană, am fost doar noi la masă, retrăind acea ultimă zi, sucind lucrurile la nesfârșit, neacceptând nimic din cele câte așternuse timpul – până într-o zi.
În curtea aceea, pe vremea bunicului, exista un rost, dar cum bunicul nu mai era de mai bine de 16 ani, lucrurile se mai încurcaseră… Mama, care scutura și aranja prin casă, ca și când ar fi vrut să repare astfel toate relele lumii, mă trimisese să-i aduc pătura de pe culme. Primii pași, cu pătura pe umeri, au fost ai bucuriei de a simți pufii moi lângă ureche – de câte ori mâinile bunicii nu m-au învelit sub ei…
A urmat o reacție în lanț, un efect de domino – structura viței s-a prăbușit. Priveam prăpădul din mijlocul lui, ca și cum i s-ar întâmpla altcuiva. Auzeam țevi, stâlpi din lemn, șerpi metalici, vâjâind și trosnind. O adevărată desprindere… Părea să anunțe incredibilul! Cerul, până atunci, înghesuit de boabele de strugure, curgea acum liber, învolburat. Zâmbeam din mijlocul tăvălugului că văd cerul. Și o chem pe mama, să-l vadă și ea. Cu sufletul nedezlipit de toate cele care se întindeau grămadă, mama, care până atunci, pentru mai puțin lucru rostea, ca din puterea unei rugăciuni, Incredibil! Ieșind în prag, zise fără sine Ai reușit! Dar ți-am cerut doar pătura… Am râs împreună până n-am mai știut dacă râdem, ca în acea dimineață, căutând în dezordine haine pentru bunica… Simțind cum, încă o dată, lumea își schimbă structura, se resetează, ca o piramidă antică, un labirint ce te conduce spre singura ieșire – viața… Soarele de august alerga, precum un copil, în jurul casei.
De atunci, incredibilul a fost uitat, fiind tot mai puțin amintit. Încrederea și acceptarea luându-i locul, căci ele sunt, într-adevăr, uimitoare! Lângă fotografia bunicii, stă ponosit bilețelul ei: Fii stăpân pe tine însuți și vei stăpâni lumea.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
