Plecând de la textul din 1 martie, publicat în Gazeta Dâmboviței, – Câțiva scriitori de Nobel ai ultimilor 20 de ani – scris de Dana Banu, m-am oprit asupra dialogului purtat de Herta Müller și filozoful Gabriel Liiceanu.
„Scriind trebuie să mă păstrez acolo unde am fost mai tare rănită.” Herta Müler, în eseul La noi, în Germania. Cu această idee începe dialogul de la Ateneul Român. Stau la aceeași masă un intelectual cu replică vie, rapidă, cu un discurs inteligent și versatil, în persoana domnului Gabriel Liiceanu, și o interlocutoare pe potrivă, a cărei condiție de a fi este însuși actul scrierii – convingerile puternice și, totodată, refuzul declarat al doamnei Herta Müller de a asculta, de a accepta și alte perspective dau măsura forței, dramatismului, creativității unei personalități excentrice, care caută să-și păstreze cu orice preț identitatea. Rămâne de văzut dacă va păși dincolo de sine, detașându-se și încredințându-se unei viziuni de ansamblu, acolo unde amănuntul nu mai are puterea de a arunca vreo umbră.
„Ce facem dacă oamenii nu vor să-și ia ca reper în viață lucrurile cumplite petrecute cu alții? V-ați asumat, prin literatura dumneavoastră, că să avansați pe un teritoriu pe care ceilalți nu vor sau nu mai vor să-l viziteze?” lansează astfel o provocare domnul Gabriel Liiceanu. Răspunsul care urmează este formulat ca expresie al unui act al datoriei, al responsabilității față de sine: „Dacă scriu despre aceste probleme, asta eu fac pentru mine însămi, că n-am încotro, că trebuie să aranjez viața care a trecut, ca s-o pot s-o duc pe aia pe care o am de dus acum. Nu vreau pe nimeni și nu pot să oblig pe nimeni să participe la această treabă. O carte nu poate să forțeze pe nimeni s-o citească…” (…) Nu este o plăcere, mie nu-mi place să scriu. Eu numai cu refuz și după multe, multe șovăieli m-apuc să scriu, pentru că știu cum mă constrânge acest lucru și totdeauna mă gândesc că trebuie să fac față. Și eu, de multe ori, nu am chef să fac față… Cu hârtia goală sau să caut cuvintele, mă consum, și ar fi bine să nu mai, să nu mai fie nevoie.”
Mai departe, în dialog, întrebată fiind „A meritat să plătiți prețul de suferință, pe care l-ați plătit, pentru această înțelegere superioară a lumii?” doamna Herta Müller nu ezită să disocieze între nevoia de a fi util și nevoia de sine: „Nu am nicio înțelegere superioară a lumii, nici nu am nicio înțelegere a lumii, de superioară nici nu poate să fie vorba. Eu nu înțeleg lumea. Eu de aia scriu, că nu pricep. Și nu s-a meritat nimic. Adică suferința omului, viața, în sine, este valoarea cea mai de preț care există. Și nimic nu justifică nicio înjosire de om, nicio umilire nu justifică o experiență pentru nu-știu-cine, care vrea să fie, să se uite ca la grădina zoologică, nu? Să stau în fața cuștii și să spun – eu sunt aia mai sensibilă și cu mintea mai nemaipomenită – și eu mă uit la ăștia simpli cum se comportă. Habar n-am. Eu fac parte din ăia din cușcă. Eu nici ce am făcut eu n-am priceput! Când am stat în România, în fiecare seară, dacă m-apucam să gândesc ce s-a întâmplat în cursul zilei… N-am putut să-mi dau seama! Nici n-am putut să-mi permit să mă gândesc într-un arc mai mare, mi-ajungeau lucrurile exacte, micuțe, care se tot adunau – ca să fac față. Deci n-am putut să-mi fac probleme, a trebuit să fac față. (…) Eu acum nu sunt scriitoare, dacă stau aici. Eu sunt scriitoare numai când sunt cu mine, singură. Asta e altă meserie. Asta-i circ.”
Dacă pentru doamna Herta Müller a scrie înseamnă a-ți forța mintea să înțeleagă ceea ce a trăit, a pune ordine în viața pe care ai trăit-o, ca să poți continua să trăiești, a vorbi despre scriere este o altă acțiune, însemnând o lipsă de rigoare, de structură, deci, de înțelegere – insuficiența pe care o simte astfel față de sine, în acel moment, o recunoaște și în celălalt, însă fără ca ea să fie trăită împreună. În fața unui interlocutor care întruchipează limita, cu tot ce înseamnă, – condiție, circumstanță, dar și protecție – doamna Herta Müller redefinește această limită prin dorința de perfecțiune, anxietate față de detalii și nevoia de control asupra propriei rutine și sănătăți, săvârșind, în cele din urmă, prin eliberarea de convenții, depășirea limitei. Regăsindu-se în postura de a alege a-și folosi unicitatea pentru inovație și prietenie, pentru a restructura, învățând ce este cooperarea, acceptând idei neconvenționale sau a se evidenția personal; dar cea din urmă înseamnă circ…
Cum ar fi evoluat dialogul în situația în care acesta s-ar fi purtat în limba germană? Dar în situația în care doar filozoful ar fi vorbit în limba germană? Dat fiind faptul că limba influențează gândirea și personalitatea vorbitorului, dar și a ascultătorului. Altfel, dialogul pe care l-am urmărit este o expresie a răbdării și a autocompasiunii scriitoarei, a înțelegerii că valoarea personală nu depinde exclusiv de statut, și a intenției filozofului de a transmite un mesaj pozitiv, cu empatie, reabilitând pe cei care s-au temut să se exprime sau care nu au scris împotriva conștiinței lor.
Un acord: „Sunt persoane care nu au cunoscut nicio dictatură (Gabriel Liiceanu – și înțeleg), și se interesează pentru această problemă, și înțeleg absolut tot, și sunt persoane care au trăit o dictatură, (Gabriel Liiceanu – și nu înțeleg) și nu înțeleg nimic.”
Ce m-a determinat să readuc în atenție acest dialog este ce el reușește tocmai datorită diferențelor de gândire și de comunicare ale celor doi interlocutori – împreună, având meritul de a revela un adevăr uman mai important decât controversele unui premiu Nobel pentru literatură sau stabilirea naturii termenului de dizident: celălalt este șansa pe care o are fiecare dintre noi, datorită sau din cauza evenimentelor epocii în care trăiește, de a echilibra nevoile personale cu cele colective, astfel încât corectitudinea să poată fi trăită ca libertate.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
