Sunt oameni care au băut apă din bălți, din urma copitei, neavând altă sursă pentru a-și potoli setea, aflându-se la muncile câmpului. Alții, vrând să ia ceva din pod, și destabilizând poziția unor unelte, au trecut pe lângă moarte, zburând vreo furcă ori vreo sapă, la un deget de tâmpla lor. Sunt care au avut așchii cât un creion mic, sub unghie, crezând că îi jenează ceva – ce-o fi? Și alții, care au murit dintr-o scamă, au suferit bând din cristaluri și mâncând cu tacâmuri de argint ori pentru că le-a venit de hac vreo tristețe și n-a mai contat nimic. Nu-i totul într-o carte.
Iar dacă ajungi la spital, pe masa de operații, când medicii încearcă un dialog simplu, să-ți probeze coerența, starea de luciditate – scoțând și punând, trăgând, cum văzuseși doar în service-urile auto, deși tu n-ai carnet de conducere și nici mașină – să nu-ți fie teamă, ai purtat tu conversații și mai dificile și, cu siguranță, ai avut și tăceri mai prostești. Poți oricând să le povestești Arta pârțului, Anexa I la Jurnalul unui geniu de Salvador Dali. Desigur, vor insista să le spui despre muncă, școală, familie, de ceva ce pot apuca, însă dacă vrei o conversație de calitate, care să conteze, acum este timpul!
Dacă ai suferit vreodată că n-ai haine bune, nu cred că era vorba despre pijamale. Deși aceste haine în care îți petreci noaptea au evoluat tot mai interesant, pe măsură ce oamenii se trezeau în stradă, din pricina vreunei alarme. Și rușinându-se unul de altul, au apărut preocupări legate de cum să arăt diseară, când va suna alarma pentru bombe. Așa să fi fost? Sau e doar un gând?
Dacă te trezești internat de urgență și primești pijamale de-atunci, de la 1900 și, de pe vremea alarmelor care anunțau bombe, ai speranța că familia îți va da haine bune de îmbrăcat, să nu fi jumătate pe-afară. Dar lucrurile noi sunt adesea supraestimate, se rup imediat și tot pe-afară te găsești. Se pot rupe între picioare când ți-e lumea mai dragă – la vizită, de exemplu! Apoi, familia ta să plece îmbătată de slava faptului că ești în viață, ești mai puternic decât credeau, și ce nebunie să o demonstrezi! Iar florile pe care le-au lăsat pe noptieră, culese cu har de mâna bunicii, să scuipe o namilă de bondar – tu mai speriat decât el, și el decât tine. Să se ridice, precum rugăciunile cele mai înfocate, un cor de bormașini, a capella fierăstraielor electrice! Și un spital este o casă care trebuie îngrijită, și câte lucrări nu sunt de făcut! Ești singur în salon, bondarul a scăpat, tu nu – la zece paturi de tine, te-ai bucura parcă să ai compania cuiva pe cât de inofensiv, pe atât de neliniștitor? Mai ceva decât bondarul! Să râzi trei zile, ceea ce poate fi epuizant, de ți se strâmbă operația, să arate ca un mic soare cu dinți, parcă și el râzând. Deși chirurgul, inspirat de amintirea lui Dali, să te fi cusut frumos, atent, tu acum să strici? Să te certe medicul de gardă, și cine se mai poate, că nu stai locului, nu așa se stă în pat, la spital! Ci la un anumit capăt, chiar dacă tu ești mai mereu la un capăt al răbdării!
Ei, și când toate acestea vor fi trecut sau doar s-au mai îndepărtat puțin, lăsându-te să respiri – să nu reziști unui pepene de cinci kg, să-l mănânci deodată! Spre disperarea celorlalți comeseni – plesnește operația! – lucru care te face nesăbuit și lacom, dar și să mergi crăcănat ca să respiri, oricare ar fi logica! Iar dacă mai și începi să râzi, neputând altfel să respiri, asta-i pieirea ta de om la care alții asistă ca la pieirea lor.
Oricare ar fi necazul tău, nu-i mai mare decât fericirea pe care ai simțit-o, de unde vin toate de acum. Nu ca o notă de plată. Precum un înțeles străvechi. Murim câte puțin cu fiecare răspuns. De ce n-am fi recunoscători pentru taină?
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
