Un început este centrat pe sine, particular, un început consumă, ia ce are nevoie, el este personajul individual, așa cum un sfârșit are structura personajului colectiv. Oricum ar fi, pe cine nu lași să moară, te învață să trăiești.
Dimineața este, și ea, un început, când tăcerea nu mai are puterea unui act de voință, ci este o stare naturală, precum ciripitul ploii sau liniștea unui zgomot alb – cuvintele au alt glas, fiind de partea cealaltă a lumii. În timp ce gânduri se ceartă că lumea e strâmbă, ca Turnul din Pisa, ca viața să fie dreaptă, adică mereu în legătură cu ființa ta cea mai sensibilă, că pământul e plat și sacră muzica sferelor, credințe vechi spun că lumea nu a fost creată încă. Ziua ta e un munte sau curge ca o câmpie?
O zi începe. O zi cum a mai fost? Fragmente de discuție răzbat din stradă, conversații purtate la telefon ori între patru ochi, fiecăruia i s-a întâmplat ceva… Situații care se adună, se amplifică, se complică, o tușă groasă a ceva ce înainte a fost doar un gest… Pare sfârșitul lucrurilor, aici va renaște ființa?
Unul își plânge de milă. Altul se laudă. Împreună compătimesc pe al treilea. Al treilea nu are nume, el este săracul, biata, sărmana, pățitul, amărâtul, nici ceilalți nu au nume, o poveste cu anonimi, lipsiți fiind și de numele de botez, și de numele de familie, ei sunt ticăloșii, nenorociții, hoții, vinovații, la mijloc, Mila lui Dumnezeu… Dintre aceste oglinzi de circ, ultima păcălește cel mai mult. Să-ți plângi de milă ar putea fi un mod de a cere ajutorul sau protecția, să te lauzi ar putea fi un mod de a-ți revendica un teritoriu, dar să plângi altuia de milă în timp ce i te adresezi… Nu este bunătate, nu este înțelegere, nu este compasiune, ci zgomotul care îl împuținează pe celălalt, umilire. Se știe că omul, când nu poate face lucrul simplu, se apucă de cel mai complicat – de ce să te tângui cu lacrimile celuilalt, când îți poți oferi ajutorul? Ar fi lucrul firesc. Dar intenția ta chiar este de a ajuta, onorabile Doamne-ajută, stimabile Doamne-ferește? Sau compătimirea celuilalt este doar o altă față a compătimirii de sine?
Dar încă nu văzusem un om curajos! Se întorcea de la cimitir, cineva apropiat își găsise liniștea dincolo. Bărbatul zâmbea larg, spunând că și pe ploaie se poate merge în cimitir, că pentru cimitir orice vreme e bună! Uneori, prietenia schimbă într-atât lucrurile, că nici răul nu mai e ce a fost! Povestește cum primise în grijă doi câini mari, niște tauri, zicea ușor înspăimântat, cu indicații stricte asupra dietei și a plimbării lor de trei ori pe zi. Și zâmbea vesel, copleșit, lucruri grele așteptau să înceapă, omul neștiind prea multe despre viața animalelor. În această înduioșare a sa, gândindu-se la noile responsabilități și provocări, zâmbește iar unui gând – fiul lui a luat din stradă un pui de cățel lovit de mașină, l-a operat și acum îl îngrijește – câinii fiind ai fiului, iar el avea să-i țină o perioadă, până când puiul termină recuperarea medicală. Avea în ochi liniștea părintelui căruia timpul îi aduce dovezi că și-a crescut bine copilul.
Unii oameni aleg să poarte greul pe umeri, implicându-se, găsind soluții, deținând ce pot controla, pe sine. Alții aleg să poarte greul în suflet, alegând doar ceea ce nu pot face… Și, pe rând, suntem Același…
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
