EDITORIALUL DE VINERI – Marilena VIȘINESCU – Coconete – din ce este făcută o carte

      După un periplu de patru ani în care a luat mai multe forme, începând, inițial, ca o carte pentru bufoni, Coconete, găsindu-și adevăratul chip, cel de copil, se întoarce către lume, să o privească din nou, cu alți ochi… Și cum nu poți aduce în lume o carte pentru copii fără oblăduirea povestitorilor, fără harul călăuzelor, am invitat, să scrie în postfața acestei lucrări, oameni de competențe diverse, dar având în comun dragostea de cunoaștere și voința de a fi în slujba celuilalt, condiții pe care menirea profesoratului le împlinește.

      Le mulțumesc, din nou, pentru deosebita bunăvoință, pentru curaj, celor care au avut nevoie de el, așa cum au apreciat, ca să accepte această invitație – poetei Andrada Ganea Vissarion, scriitoarei Mihaela-Doina Dimitriu, actriței Ozana Martin, istoricului Alexandru Ștefănescu, artistului vizual Mihai Șerbănescu, etnomuzicologului, compozitorului și dirijorului Eugen Petre Sandu. Mulțumesc, deopotrivă, celor care nu au putut răspunde acestei invitații, grație cărora scriu astăzi aici, făcând posibil fenomenul invers, deschiderea lumii către poezia lui Coconete, așa cum stai de vorbă cu un copil, coborând pe genunchi, la nivelul său, privindu-l în ochi…

      La clasă, când îi eram elevă, era fascinantă analiza pe text a poeziilor, transformând versurile într-un tablou, efectiv într-un desen pe tablă, o hartă, așa cum detectivii faimoși reconstruiesc cronologia unui fapt, de parcă acea poezie respira de câteva ore, dar având lumina secolelor trecute, interpretarea devenind necesară, motivul – vital, iminent. Cu această încredere și bucurie l-am invitat să scrie, încă o dată, pe cel care îmi fusese profesor de limbă și literatură română în ultimii doi ani de liceu, domnul Daniel Tache. Însă basmul și dramaturgia sunt două genuri diferite… În mod firesc, necesitatea rezolvării unor probleme de sănătate care l-au surprins în acea iarnă, a lui ’24, la care s-a adăugat teatrul unei comunicări, deși bine intenționate, lipsită de precizie, sub semnul înțelegerii superficiale – a descurajat posibilitatea răspunsului la cea de-a doua invitație… În 2016, scriind metodic, cu o limpezime pe care numai cei înzestrați o pot articula, postfața pentru volumul de poezie Sufleor către muză, text publicat în Cultura de sâmbătă.

      Pe domnul Alexandru Pompiliu îl întâlnisem o singură dată, în urmă cu ceva timp, la Seara de carte, prilej care mi-a oferit bucuria de a-l asculta comentând pe marginea cărții lui Umberto Ecco, Numele trandafirului. Idei care mi-au atras atenția prin amestecul de idealism, ironie și finețe a observației. Însă, la auzul unei așa pozne – din modestie, refuză cazna – oferindu-se, în schimb, să-mi recomande pe cineva care cu asta se ocupă… Și o editură de nădejde, care își respectă și își înțelege munca, lucru dovedit prin colaborările de bun augur. Mi-a fost lecție de omenie bunăvoința domnului Alexandru Pompiliu, care a continuat discuția în ciuda unei gripe, înaintea căreia am capitulat pentru buna recuperare medicală a interlocutorului meu, renunțând la a demonstra că este o prejudecată faptul că doar criticii literari și, în general, filologii, sunt îndreptățiți să scrie într-o carte de poezie.

       Sub efectul unei stări care îmi amintea de prima lectură a Calendarului cu patimi, îi telefonez domnului profesor Ionuț Cristache, precizând, ca și în cazul domnului Alexandru Pompiliu, că am numărul prin amabilitatea domnului Alexandru Ștefănescu, și lansez aceeași invitație. De cealaltă parte a carnavalului, domnul profesor trece fără gând pe lângă ideea cu invitația, inspirat de muza comediei, se îndreaptă către posibilitatea publicării poeziilor în pagina de cultură a Gazetei.

      Cum nu izbândisem eu în viață decât după dictonul unde dai și unde crapă!, dacă prin izbândă se înțelege a fi fericit cu ce ai, surpriza – creând o inversare de roluri, o răsturnare de situație – uit și eu de scopul inițial! Dorind să aflu, mai departe, despre această emoție a reînnoirii… Încrederea în propriul adevăr îi permite deseori domnului profesor intuiții corecte, iar mie, încă o dată, posibilitatea de a vedea valoarea relațiilor umane și importanța bunăvoinței în interacțiunea cu ceilalți. Până la acest moment, Coconete a fost publicat aici, la Gazetă, nu a văzut lumina tiparului, având, se pare, de împlinit energia celor patru stihii, fiind cea de-a patra carte de poezie.

       Dacă ne întâlneam întâmplător pe străzile Târgoviștei, era plăcut modul prietenos, vioi, în care domnul profesor saluta, ca o gazdă. Pe vremea când îi eram elevă la Carabella, prefera de la toneta cu patiserii ceva cu foitaj, mânca mergând înalt, parcă mereu preocupat de un gând. Oricare i-ar fi fost destinația, nu arăta ca și cum s-ar fi întors de la o petrecere cu pinata, cum mi se întâmpla mie după o astfel de gustare.

      Ora de economie decurgea după un plan bine stabilit de la care nu se abătea, ca oamenii care știu bine ce vor, având încrederea și competența de a realiza! Sau cel puțin care cred că lucrul pe care îl fac este corect. Întâi scriam după dictare, apoi discutam ce am scris. Și avea dreptate, nu aveai cum să nu înțelegi! Ora de Filosofie era la fel, repet, n-aveai cum să nu înțelegi – spre deosebire de Economie, însă aici domnea altă ordine, îmi tihnea… Cum liniștea face parte din tumult… Observă cum o lucrare pe care o scrisesem pentru clasă completează una din ideile cărții al cărei autor este, Calendarul cu patimi. Domnul profesor are acest obicei, ca un dar neprețuit, de a surprinde – găsind potrivit să citesc lucrarea în fața unei mulțimi, cu ocazia lansării de carte cu elevii, eveniment desfășurat la Liceul de muzică.

      Îmi amintesc când am citit Calendarul cu patimi… Plângeam din nimic și pentru tot…      N-am mai avut curaj de-atunci să citesc alt roman al domnului profesor, m-am mulțumit cu titlurile.

      Mai târziu, în acel an, am ales Filosofia, ca probă scrisă a examenului de Bacalaureat. Dar cum să fie grilă! De ce să fie grilă? Patru ore a durat examenul – aș fi simțit nevoia să mă exprim, să dezbat, grila nu-mi permitea – amintirea unei dureri de cap… Și acest neajuns m-a îndreptat, mai târziu, către Filosofie – Comunicare socială și relații publice – alt experiment într-ale educației! O încercare de a da lumii filosofi cu simț practic și oameni politici care să aibă conștiință.

      Încrederea în societatea din care fac parte este alegerea de a mă orienta către oameni și mai puțin către cărți, depășindu-mi dificultatea de a comunica verbal, direct. Domnule profesor, vă mulțumesc pentru învățături, pentru fiecare întâmpinare, înțelegând ușor cum gândesc ceilalți, aveți puterea vindecătoare de a ține deschisă poarta cunoașterii, dând șansa celor care trec dincolo de ea să se elibereze singuri de prejudecăți și dogme. Grație și recunoștință…

Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj  Napoca,  specializarea  Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…