EDITORIALUL DE VINERI – Marilena VIȘINESCU – Cine suntem noi în fața noastră?

Cine suntem noi în fața noastră?

 

   Copiii au cele mai frumoase întrebări, ele au lumina începutului și demnitatea ființei care își cere dreptul la sens. Dacă nu este timp să le răspundem cu bunătate, fără a împovăra, ce fel de creatori suntem noi înaintea oricărei divinități, nu mai puțin cruțată de toate de ce-urile deznădejdii noastre?

   Iată ce m-a întrebat pe mine o fetiță: Câte raze are soarele? Într-o țară sunt mai multe raze de soare? Pe soare nu îl doare când e în mai multe țări? M-am apropiat de ea, m-am lăsat pe genunchi, la înălțimea ei, neștiind ce să spun…

   Am scos, nu știu cum, nu știu de ce, oglinda de fard. Și ne-am jucat, reflectând razele soarelui cu mișcări de vânt, de copac, de floare. Ea a întrebat – Puțin soare este aici, în oglindă? Puțin, da? Dar este și afară! Încerca să prindă sub talpă cercul de lumină. Când a reușit, am întrebat-o – Este noapte? Fetița ridică piciorul… O întreb – Acum este zi? Aici. Spuse ea.

   Când tatăl ei se apropie, fetița îi sare înainte, spunând dintr-o suflare – Eu, noaptea, când dorm, la alți copii este zi și se joacă… noi dansăm și soarele dansează odată cu noi, dar unii copii dansează mai bine și mai mult cu soarele, alții mai puțin… deci pot să desenez soarele cu câte raze vreau! Bine? Bine?

   Altădată, am stat de vorbă cu un băiețel. Renunța în favoarea fraților mai mici, obișnuiți să primească ce vor, când vor. Avea chipul senin, al omului care câștigase deja totul, nicicum suferințe de copil.

    Îl întreb – Tu nu voiai să te mai dai în leagăn?

   – Ba da, dar eu vreau să câștig disciplina, vreau să fiu ca Bruce Lee! Mama mi-a spus că eu sunt mare, premiile mele sunt încrederea și prietenia.

   – Și frații tăi? L-am întrebat, văzând cum se compătimeau din priviri unii pe alții…

   – Ei sunt mici.

    O femeie, la capătul puterilor sale, după ce cărase cu o singură mână, cu cealaltă în gips, câte una, câte două, o grămadă de cărămizi… Stătea de ceva vreme pe prispă, contemplându-și munca.

    Fiul ei, intrând atunci pe poartă și observând schimbarea, se îngrijoră, dar și foarte uimit de realizarea femeii, se bâlbâi, încercând să o dojenească. Un glas tremurând, ce părea  al mamei sale, răzbi în afara trupului firav – Cine suntem noi, băiatul meu, în fața noastră?

Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca,  specializarea  Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…