Există ceva străvechi în om, un chip neîmblânzit, dezinhibat, care nu se supune regulilor.
Și un dichis rezonabil, care vindecă și ghidează și care s-a depășit pe sine.
Împreună, creează omul ca ființă fantastică, omul de legendă, capabil să treacă orice obstacol,
înțelegând existența sa ca fiind punctul în care viața și moartea se întâlnesc.
Aceste arhaice forțe, când vorbesc, distrug – la început, tăcerea a fost crudă, lipsită de sens…
Astfel răsar luminile erudiției. Alteori, distorsionează trecutul și taie rădăcinile, aduc abandonul, dându-i forma eliberării.
Lumini care cresc lumini. Forțe ale pustiului, oricât ar strivi.
Lumini creatoare vin în ajutor, demnitatea este a tuturor ființelor.
Magnitudini rigide, obsesive, perfecționând compasul, își întârzie compasiunea.
Lăcomia, deopotrivă, lipsă și belșug, doar atingerile de lumină îi împacă dualitatea,
harul albinei și al licuriciului.
Bizarul și nedreptatea iau chipul trădării.
Neiertarea se constituie ca semn fix, după el potrivești luminile din adâncuri,
schimbătoare, mistice, regeneratoare.
Lumini de veghe abisurilor. Limbile pământului sunt limitele înțelegerii.
Frigul singurătății strânge. Lumina unui scop înalt devine farul acestor furtuni de zăpadă, adânci ca marea. Chip fără idealuri, unde totul este niciunul.
Aici se aprind luminile omenirii. Dansuri străvechi îmblânzesc durerea.
Preumblă… Clandestine și pure, aproape de lumina creației.
Exilul nu-i la marginea lumii, ci în mijlocul ei.
Am fost printre oameni și n-am întâlnit niciun om.
Luptele de putere ne-au redat formele primitive.
Cuvintele se apucau cu pumnii, cu brațele și, fiindcă amuțiseră, nerecunoscând chipul de om,
erau trase prin gesturi largi, de forță, impresionante – scuturate, împinse, sugrumate – doar, doar, vor pricepe câtă nevoie este de ele…
Adevărata lor chemare e dragostea, ele se reproduc în uimire. Dintr-o așteptare…
Sunt distanțele dintre oameni, în apropieri dispar.
Ca practică a tăcerii, scrierea poartă în sine scânteia lucrului rostit – și în lumină
cuvântul se întemeiază ultimul – dens ca un portativ.
În recunoștința sa, omul își poate asuma doar ce înțelege.
Ferit de amorțeală, distrează Cezarul nevoii.
Acesta este trupul pe care terapeutul îl atinge netulburat.
Cine este el fiindcă nu se teme? Cel mai vulnerabil dintre cei care cred.
Cine este el dacă nu crede? Cel mai puternic dintre cei care se tem.
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…
Facebook
WhatsApp
TikTok
