Cum fleacurile dăruiesc omului o aură de viteaz și de învingător, pentru ca acesta să aibă curajul și încrederea de a purta, nu luptele, ci dialogurile care contează, mă încredințez prezentului care, tânăr ca viitorul și schimbător ca trecutul, mă îndeamnă să întreb – ce faci azi?
Improvizezi? Creezi? Trăiești la minut? Ai planuri? Faci planuri? Le îndeplinești întocmai, deși nu este chiar timpul, nu este chiar locul și parcă nici tu nu prea ești cine crezi? Ocolești și situații grele și sentimente inconfortabile? Te bucuri de simțuri, le înduri, le anesteziezi? Speri? Muncești cu pasiune și dedicare, cu entuziasm? Te plictisești? Disimulezi? Toate deodată, să nu lași pe mâine ce poți face azi? Dacă ocolești greul, ce greutate ar mai avea o bucurie sau ce ar mai schimba ea? Sau poate ar trebui să fim atenți, este mai rapidă învățarea decât fuga. Sădești un pom? Tai un pom? Vindeci un pom? Repari casa părintească? Înalți alta?
Mai este timp să privești în ochii copiilor și să vezi ce nu este bine, când totul este foarte bine, acolo sus, în lumea de adult, a beneficiilor și a uitării… Lucrurile care pot fi realizate împreună, dar de care preferi să te ocupi singur, știi tu mai bine și faci tu mai repede, obosesc cel mai mult. Blândețea, îmblânzirea noastră, învățarea se întâmplă în mod natural în acest spațiu de siguranță și încredere numit împreună. Când nu ai timp, când n-ai un moment liber, întrebă-ți copilul la ce se gândește înainte să adoarmă, ce așteaptă cu nerăbdare când se trezește, să nu mai uiți eternitatea…
Sufletul omului este străvechi, mintea umblă brambura, amestecând în ființă epocile trecute și viitoare, în timp ce corpul este piatra de temelie a lui astăzi. Se întrezăresc templele lui… Ce clădește un templu? Modul în care te raportezi la propriul corp și modul în care se raportează ceilalți la el se aseamănă… Memoria corpului…
În legătură cu încercările omenești sunt cele ale animalelor care ajung să fie lovite de mașini. Nu se mai feresc, durerea și foamea sunt mai puternice decât frica. Rămâne ca tu să acționezi cu responsabilitatea care derivă din dreptul lor la viață. Mamiferele nu dau naștere puilor pe lângă străzi, își caută, își sapă vizuini dinainte, departe de pericole. Cele care își găsesc sfârșitul în stradă sunt animalele abandonate de om. Dar abandonul este trăit de animale și altfel. Când un om moare, animalele pe care le-a crescut trăiesc această absență ca abandon, ele nu înțeleg de ce omul nu se mai întoarce… Iar alteori abandonul este șansă. Chiar Moise a fost abandonat pentru a supraviețui…
Când acționezi pentru binele celuilalt, ești mai aproape de iubire decât de suferință. Abandonul, fie al unui animal, fie al unui om, motivat de egoism este o pierdere… Grea. Cea mai grea… Ea nu ușurează nimic și cu nimic. Ci e gata să te preschimbe într-o ființă de ceață și fum și să uzurpe ce clădești. Ce faci azi?
Marilena VIȘINESCU a urmat cursurile Universității Babeș-Bolyai, din Cluj Napoca, specializarea Filosofie – Comunicare socială și Relații publice, a publicat mai multe cărți de poezie și este, mai ales, absolventă de „Carabella” târgovișteană…