EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Corespondența scriitorilor (IV)  – G. Călinescu și E. Lovinescu

   În anul 1926, când cenaclul literar Sburătorul își câștigase notorietatea, aducând împreună scriitorii promovați în paginile revistei omonime, tânărul G. Călinescu își face debutul literar citind poezii ermetice, scrise după modelul lui Ion Barbu, pe care E. Lovinescu l-a susținut în începuturile sale literare. De altfel, Călinescu îl cunoscuse pe amfitrionul Sburătorului încă din perioada studenției, când l-a suplinit pe profesorul Charles Drouhet, în calitate de doctor docent. Ca profesor universitar, Lovinescu este evocat pe un ton obiectiv, chiar admirativ: „Cele câteva lecții despre Moliere, Regnard și influența lor în literatura română, care s-au litografiat și apoi publicat, erau spuse cu nonșalanță și înlesnire, fără nicio agitație exterioară”.

Criticul literar in nuce  era un admirator al Maestrului, mărturisind, în cadrul unui interviu  acordat Profirei Sadoveanu în 1936: „Pe mine nu mă interesa decât părerea a doi oameni din România: G. Ibrăileanu și E. Lovinescu”, recunoscând celui de-al doilea meritul în depistarea, încurajarea și consacrarea scriitorului debutant. Dorința de afirmare a tânărului scriitor se întâlnea cu vocația descoperitorului de talente, a criticului aflat mereu în așteptarea „Marelui Izolat”, continuator al geniului eminescian.

   Niciodată plictisit sau absent de la o datorie care era însuși sensul existenței sale, Lovinescu era dispus să primească pe oricine, de la nume deja consacrate, până la tineretul proletar, „proaspăt descins cu poștalionul la poalele Parnasului”, cum mărturisește în Memorii. Călinescu va continua să frecventeze cenaclul Sburătorul și după anul 1930, când publică seria de articole Masca apoliniană a lui Lovinescu, în ziarul „Vremea” și Omagiu lui E. Lovinescu în revista „Capricorn”, apreciate de critic, care îi trimite o scrisoare de mulțumire (22 dec.1930). Tonul cordial evită exprimarea directă a gratitudinii, Lovinescu adoptând calea mai sigură a expunerii principiilor etice: „M-aș fi grăbit, încă de la începerea publicației articolelor d-tale asupra mea din „Vremea” să-ți mulțumesc, dacă n-aș fi fost de părere totdeauna că toate dezbaterile critice trebuie să se desfășoare în cea mai deplină libertate spirituală, fără obligații de ordine socială și sufletească”. Își justifică motivul întârzierii: „și dacă nu m-aș fi cumpănit între mulțumire și felicitare pentru remarcabilul lor simț artistic”, dar scrisoarea pare mai degrabă achitarea de o datorie morală, ținând la distanță pe tânărul în care Lovinescu vedea un redutabil adversar. Relațiile dintre cei doi se răcesc cam în aceeași perioadă, când G. Călinescu citește la întâlnirea de cenaclu un fragment amplu din monografia „Viața lui Mihai Eminescu”. Noutatea abordării se pare că nu a fost apreciată de Bebs Delavrancea (Margareta, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea), supranumită „Egeria critică” a Sburătorului, datorită perspicacității în depistarea talentului.

   Nici Lovinescu nu a avut cuvintele de laudă așteptate; lucra la romanele Mite și Bălăuca prin care, după cum aflăm dintr-o celebră butadă lansată de criticul modernist, opera de ficțiune făcea concurență studiului monografic. Nu același lucru se poate spune despre reacția lui Lovinescu la apariția din anul 1941 a Istoriei călinesciene, puternic atacată atunci de toată presa de dreapta. Citind un fragment, martorii spun că s-ar fi întrerupt din lectură, exclamând: „E o carte genială!”— opinie de care nu se va dezice. Lovinescu va apăra cu fervoare Istoria literaturii române de la origini până în prezent, public sau în intimitate, fiind convins că este expresia unui talent excepțional.

   Din corespondența lui G. Călinescu (lucrarea G. Călinescu. Scrisori și documente, Editura Minerva, 1979, editată și îngrijită de Nicolae Scurtu, cu o prefață de Alexandru Piru) aflăm că și tânărul Călinescu îl aprecia pe Lovinescu. Arhiva de familie păstrează o scrisoare neexpediată, adresată criticului modernist, la apariția romanului Bizu (20 XI 1932): „Te rog să mă crezi prudent într-o lume în care, fără această însușire, îți tai putința de a servi în literatură binele și adevărul” (…) Dar citind cartea, am rămas indignat de reaua-credință a criticei, căci, îți mărturisesc fără ipocrizie că romanul mi s-a părut impresionant și în felul lui abstract, chiar zguduitor. Bizu e singura analiză a sentimentului morții din literatura noastră și e roman elegiac și testament moral totdeodată. Voi scrie cu plăcere despre el și cât mai curând”… Scrisoarea neexpediată, ca și recenzia nepublicată, arată că mai tânărul Călinescu nu a putut trece ușor peste ofensa primită.

   Dacă G. Călinescu a rămas marcat de proasta receptare a monografiei sale, Eugen Lovinescu și-a învins temerile, continuând a-și exercita rolul de promotor al literaturii române pentru care a avut vocație și dedicație. Elocventă este și corespondența celor doi cu Hortensia Papadat-Bengescu, pe care Lovinescu a prețuit-o în calitate de poetă, prozatoare, autoare de opere dramatice. Ea ocupa un loc de cinste la întâlnirile de cenaclu, pe care l-a frecventat pe toată durata existenței Sburătorului. Mai mult decât scriitoare valoroasă, Hortensia Papadat-Bengescu este o prietenă apropiată și confidentă a lui Lovinescu, iar corespondența lor acoperă durata a peste un deceniu (1930-1943). Ultima scrisoare, cu puțin înainte de trecerea la cele veșnice a lui E. Lovinescu este destinată ilustrei prozatoare.

   Aflat la începuturile activității sale publicistice în calitate de editor, G. Călinescu i se adresează Hortensiei Papadat-Bengescu într-o primă scrisoare din 5 XI 1930, cerându-i o autobiografie pe care intenționa să o publice în revista „Capricorn” al cărei redactor-șef era. Menționează că o vrea scrisă „cu atenția romancierului, nu a jurnalistului”. Pe 8 ianuarie 1933 Călinescu reiterează cererea, scuzându-se pentru nepublicarea textului în „Capricorn” care și-a sistat apariția după primele două numere, neputând rezista „din rațiuni bugetare”. Numit de Garabet Ibrăileanu redactor la revista „Viața românească”, îi cere permisiunea de a publica autobiografia în revistă, dar pretinde „o mică schimbare” și citează fragmentul care trebuie eliminat: „Aparțin acum unei grupări literare… Sunt membră fondatoare a Sburătorului„. Călinescu sugerează că pasajul trebuie acoperit dintr-o „dorință de abstractizare deplină a autobiografiei, ca să nu indispună pe nimeni” — și face apel la tactul scriitoarei, asigurând-o că nu se va afla despre fragmentul eliminat.

   Nu este generos cu Lovinescu nici în portretul pe care i-l face în paginile Istoriei…, concluzionând că în felul de a se purta al acestuia se ascundea „o mare suferință, drama criticului care n-a putut fi scriitor, care pune la îndoială cele mai blânde și sincere judecăți defavorabile și atribuie ostilității ceea ce aparține spiritului critic”. Mai mult, vorbind despre romanele Mite și Bălăuca, uzează de o tăioasă ironie: „Cum este posibil ca un critic de finețea lui E. Lovinescu să îmbrățișeze detestabilul gen al vieților romanțate, rămâne o enigmă a complexității umane”. (Istoria…, p. 723)

   Dincolo de polemicile timpului, rivalitățile literare, idiosincraziile de scriitor pasionat și capricios, Lovinescu și Călinescu și-au dat mâna în eternitate, unul continuând munca celuilalt, în același demers al criticii literare estetice, situată, pe cât a fost posibil, în limitele obiectivității principiale. Adversari în viața publică, în forul lor intim s-au respectat trasând, la distanță de o generație, liniile de forță ale literaturii române moderne.

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…