kiss2025a.jpg Euroguard 	oneminamed_nav.gif dsgmotor.gif

EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Corespondența scriitorilor (III) 

 

   Un  moment hotărâtor în conturarea personalităţii şi definirea destinului scriitoricesc al  criticului literar Eugen Lovinescu este debutul său la marile reviste literare din ţară. Aici se încadrează şi corespondenţa cu Simion Mehedinţi, ajuns director al revistei „Convorbiri literare” în anul 1907.  Lovinescu îi adresează, în intervalul 1906-1912, un număr de 15 scrisori, astăzi aflate în arhiva Simion Mehedinţi. Prima este ocazionată de trecerea lui Simion Mehedinţi la conducerea „Convorbirilor literare” din Iaşi, când tânărul critic, aflat la studii doctorale la Paris, îi propune o colaborare pe termen lung, prin trimiterea de articole despre „mişcarea literară occidentală – a celor 4 sau 5 literaturi”. Exprimă totodată dorinţa de a nu trata literatura română: „nici să suflu prin vechile certuri literare de la noi”,  conştient de conjunctura naţională care activa poziţii partizane. (23 dec. 1906)

   Vor trece aproape trei ani până la începerea colaborării propriu-zise, iar evenimentul se produce în primăvara anului 1909, când Lovinescu trimite de la Paris prima parte a tezei sale de doctorat: „Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire”, cu o prefaţă de Emile Faguet. În decembrie expediază cea de-a doua lucrare de doctorat: „Les voyageurs français en Grèce au XlX-e siècle”, cu o prefaţă de Gustave Fougerès, reuşind să câştige încrederea directorului. Primul pas fiind făcut, tânărul dobândește dreptul de publicare în  „Convorbiri literare”. Vara anului 1910 îl găseşte în plină efervescenţă creatoare: începe colaborarea cu revista, trimiţând un prim articol şi având în vedere pe următorul. Cere confirmarea unei colaborări periodice care, motivează, „mi-ar spori imboldul moral în ducerea la bun capăt a unei sarcini” opusă contribuţiei intermitente şi întâmplătoare la procesul literar „al clipei de faţă”. Fiind convins că proiectul literar „nu sfărâmă tradiţia Convorbirilor„, solicită un spaţiu mai amplu de publicare. În aceeaşi scrisoare (22 iun. 1910), anunţă trimiterea unui articol intitulat „Spre Franţa!”, replică la „campania, de acum câţiva ani, împotriva înrâuririlor străine şi mai ales a celei franceze”. Tonul este prudent, dar denotă o angajare clară în lupta pentru modernizarea literaturii. Nevrând să provoace polemici, scopul este să arate influenţa literaturii franceze asupra scriitorilor români, în acele momente când existau zvonuri alarmante: „se vorbea şi de vamă pe cărţile străine!”. Pledoaria ni-l relevă aici pe viitorul autor al teoriei sincronismului: „aş arăta cât de salutare sunt înrâuririle străine în orice literatură, şi cu deosebire cât suntem noi datori înrâuririi franceze, nu prin imitaţii, ce sunt pieritoare, ci prin deşteptarea de întregi curente literare care, vădindu-se în forme naţionale, au intrat în patrimoniul literaturii noastre. Căci ce e mai naţional decât Cântarea României şi totuşi, câte înrâuriri străine s-au topit într-însa!„. Cu tot patosul argumentației, articolul nu va apărea; încă nu venise vremea pentru criticul modernist.

   Articolele publicate reflectă interesul pentru evoluția fenomenului literar românesc: „Din literatura nouă. Emil Gârleanu şi D. Anghel şi Şt. O. Iosif”; „Literatura Ardealului (…) despre povestitorul I. Agârbiceanu”; „Critica şi istoria literară. Lecţia de deschidere a cursului de istoria literaturii române la Universitatea din Bucureşti” (decembrie 1910); „Un mare scriitor. Victor Eftimiu”; „Câteva poezii inedite ale lui Costache Negruzzi”; „Conservatorismul lui Costache Negrzzi. Fragment dintr-un capitol din volumul Costache Negrzzi. Viaţa şi opera lui”; „Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica” în numerele din iulie, august 1911, februarie 1913, martie 1913; „Un poem inedit al lui Costache Negruzzi”; „Memon. Istorioară alcătuită de Voltaire şi tălmăcită pe limba germană de Costache Negruzzi”; „Duiliu Zamfirescu”; „Criza actuală a literaturii noastre”; „Gheorghe Asachi. Încercare biografică…” etc. Tânărului i se acordă spaţiu de publicare: de la 7-8 pagini, până la 20-25 (“„Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica”, în nr.7/ iulie 1911, p. 743-763, sau „Duiliu Zamfirescu”, nr.11/ nov. 1911, p. 1275-1290). Scrisorile atestă implicarea pasionată a lui E. Lovinescu în promovarea tinerilor scriitori în al căror talent credea. Îi cere directorului să publice o poezie a lui Victor Eftimiu, să-l sprijine pe poetul „ce trebuie în orice chip încurajat şi la Convorbiri”. Insistă, persuasiv: „Nu cred că tinerii trebuie îndepărtaţi de Convorbiri prin prea multe forme şi anticamere”. Dornic de afirmare, cu idei novatoare pe care simte nevoia să le comunice, criticul modernist cucerește o primă redută: în luna ianuarie 1911, lui Victor Eftimiu îi apărea în revistă  poezia „Hamlet murind”.

   În 14 din cele 15 epistole întâlnim formula standard de adresare: „Stimate domnule Mehedinţi”. Excepţie face scrisoarea nr. 11/ 20 mai 1911, în care tonul autorului este mai apropiat: „Scumpe domnule Mehedinţi”, iar conţinutul marchează o cotă a emoţionalului de care nu l-am fi crezut capabil pe Lovinescu, „seninul imperturbabil” din pamfletul lui Camil Petrescu. Apar aici faţetele personalităţii sale, de fragilitate şi forţă, contrastante, pentru că aparţin omenescului. Transpare tăria de caracter a omului: „Pe lângă aceasta, o mărturisire. Am publicat până acum vreo 20 de volume, toate genurile, formatele, cu toate succesele şi nesuccesele cu putinţă, aşa încât ar trebui să fiu foarte dezabuzat de hârtia imprimată – ca de o mare zădărnicie. Cu toate acestea nu este aşa. Vibrez, mi-e ruşine s-o spun, şi acum, la orice articol, ca şi cum ar fi cel dintâi. Orice contrarietate de natură literară mă mâhneşte cu mult mai mult decât ar trebui. Iată pentru ce prefer să strangulez în obscuritate nenorocitul copil –  pe care l-am dezmierdat cu pasiune vreo 15 zile – decât să nu-l văd ieşind la lumină în ziua pe care i-am destinat-o eu! Retrag deci articolul cu hotărâre, căci în nici un caz n-aş voi să ia locul articolului bravului meu prieten Ortiz”. Reacţia surprinde prin afişarea în forţă a principiilor etice. Este voinţa celui care arată şi pretinde probitatate morală, este expresia corectitudinii faţă de colegul căruia nu vrea să-i răpească bucuria muncii sale. Criticul literar apare aici într-o postură extrem de umană, cuceritoare prin sinceritatea ei. Strădania de a asigura periodicitatea colaborării, cu scrierea de articole la termen, ca un „reflex” dobândit prin efort şi mobilizare a voinţei, se pare că nu este apreciată –  şi atunci preferă să se retragă cu semeţie: „Şi cu aceasta, activitatea mea la C(onvorbiri) L(iterare), încetând a mai fi un act reflex, încetează de a fi trainică, rămânând a se produce numai atunci când i se va simţi nevoia mai mult şi i se va cere expres”.  Dar vulcanul care a erupt, preţ de câteva minute, revărsând lava fierbinte, îşi regăseşte, după enunţarea motivului supărării, binecunoscuta seninătate. Finalul e calm, tonul — afabil, iar criticul –  condescendent: „Bineînţeles că nu încape niciun fel de supărare, neavând pretenţia de a-mi impune idiosincraziile mele de scriitor pasionat: deci de om susceptibil, încăpăţânat, naiv şi deseori absurd”. Îi mai scrie lui Simion Mehedinţi în toamna aceluiaşi an (9 oct. /1911), vorbindu-i despre menirea criticului, care poate uza, la rigoare, de patos: „Vă trimit articolul despre care am vorbit. Mi se pare că e scris cu seninătatea cea mai mare; nu însă cu seninătatea morţii. Căci, din nefericire, sunt viu. Nici nu văd cum s-ar face critică, fără să am o părere, în bine sau rău. Am cercat cât am putut cu articole de istorie literară: căci răposaţii nu protestează. Din când în când nu pot să nu-mi aduc aminte că trăiesc şi că primesc senzaţii de la lucruri şi de la oameni, şi că sunt îndreptăţit a le tălmăci, având şi buna cuviinţă necesară şi, poate, şi talentul mult mai necesar” Francheţea denotă siguranţa de sine a tânărului critic, demnitatea şi, justificat, orgoliul celui care îşi cunoaşte valoarea.

   Dialogul epistolar Eugen Lovinescu – Simion Mehedinţi ni-l arată pe omul viu,  dezbrăcat de haina convenţionalismului, cu reacţia de sinceritate, de pătimaşă implicare. Personalitatea lovinesciană se revendică din “idiosincraziile de scriitor pasionat” care i-au şlefuit opera – cea scrisă şi cea socială, ducând-o la nivelul cel mai înalt, al desăvârşirii fertile. Am putea spune că directorul „Convorbirilor literare”, printr-o pedagogie a refuzului bine temperat, l-a ajutat pe tânăr să se descopere şi să se pună mai bine în valoare, asigurând  formarea ilustrului succesor al lui Titu Maiorescu, din cea de-a doua generație de critici literari care i-au urmat modelul.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni… 

 

Distribuie:
Contact / Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]
MedcareTomescu romserv.jpg hymarco

CITEȘTE ȘI

Metex oneminamed Gopo
kiss2025a.jpg dsgmotor.gif
novarealex1.jpg ConsultOptic memco1.jpg
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media