EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Corespondența scriitorilor (II)

 

Un colaborator foarte apropiat al lui Eugen Lovinescu în editarea revistei „Sburătorul” a fost prozatorul Liviu Rebreanu, redactor permanent şi înlocuitor al directorului pe timpul verii. Cuprinzând 14 scrisori întinse pe durata a două decenii, din 1909 până în 1929, corespondența celor doi arată valoarea unei prietenii literare, colaborarea benefică pe plan publicistic, respectul reciproc al marilor scriitori. De la Fălticeni, unde îşi petrecea fructuoase vacanţe de vară, Lovinescu supraveghează activitatea revistei rămasă în sarcina prozatorului, de aceea majoritatea scrisorilor, începând din 1919, vizează aspecte privind forma ori conţinutul revistei. Rebreanu trebuie să asigure corectura numerelor editate, căci se fac destule greşeli de tipar. Poezii ale Elenei Farago sunt permanent ameninţate: ori se omit versuri, ori se greşeşte varianta care trebuia publicată, ceea ce îl determină pe critic să aprecieze, cu umor, că poeta e urmărită de gândul persecuţiei: „Până acum, în trei poezii i s-au suprimat versuri. Dna Farago crede acum în persecuţia cuiva din redacţie” {…} Cu dna Farago e un făcut… Mi-a trimis două versiuni din Întâile raze: una bună şi una renegată (…) din nu ştiu ce nebăgare de seamă, am trimis versiunea cea rea!”. Alt caz, de greşire a titlului poeziei, duce la efecte hilare: „Poezia Elenei Cunţan era Fire pierdute, nu Fire pierdută, mi se plânge disperată. Fă-i şi ei o erată”. Alteori se greşesc autorii: o cercetare a lui G. Murnu (articolul Nemesis) îi este atribuită lui Lovinescu, iar acesta cere imperios să se publice „notiţa informativă”, de „restabilire a adevărului”, în numărul următor. Un alt exemplu, redat mai jos, arată cât de preocupat era de bunul renume al „Sburătorului”. Prin 1919 conţinea deja rubrica „Săptămâna lui Caliban” unde apăreau polemici ale timpului, cu articole în care, de multe ori, criticul răspundea atacurilor venite din partea altor reviste. Aici apăruse un articol la adresa lui Nicolae Iorga, respins înainte de plecarea la Fălticeni, care totuși se publicase. Nevrând ca gestul să fie pus în seama sa, cere lui Rebreanu să dea o dezminţire. Este categoric în desolidarizarea de orice acţiuni care ar fi vizat persoana lui Iorga. Îl atenţionează pe Rebreanu: „De mai dă şi alte cronici (autorul articolului n.n.) toate atacurile la adresa lui Iorga să se suprime, pe garanţia mea”. (12 aug. 1919). Revine asupra chestiunii în scrisoarea din 15 aug. 1919, când precizează că rubrica „Săptămâna lui Caliban” va continua să apară, dar „cu atacuri mai moderate şi în nici un caz la adresa lui Iorga”. Insistă să se publice notiţa de dezminţire, nevrând să se creadă că el ar fi autorul articolului incriminat. Continuarea scrisorii, de o sinceritate emoţionantă, trădează amărăciunea criticului care fusese deseori ţinta atacurilor publice: „Mi-e de ajuns cu duşmăniile mele”.

Alte discuţii se referă la conţinutul viitoarelor numere. Lovinescu propune autori ce urmează să fie publicaţi; e de părere că revista trebuie să acorde mai mult spaţiu prozei: „Adună mai ales proză de la Demetrius şi Cazaban etc.” (12 aug. 1919). Îi cere lui Rebreanu să scrie nuvele, să contribuie cu proză: „Nu uita să dai şi d-ta o nuvelă…” şi continuă cu insistenţele în scrisoarea din 18 aug. 1919: „nu trebuie să uiţi că trebuie să dai cel dintâi exemplu bun: să publici nuvele”.

Este interesant modul în care Lovinescu înţelege să pună în echilibru tradiţia cu modernitatea. Literatura „celor ce vin”, prezentată excesiv în numărul 19 al aceleiaşi veri 1919, trebuie alternată cu literatura tradiţionalistă: „trebuie oarecare amestec abil”, adaugă cu diplomaţie. Se interesează dacă autorii, colaboratori ai „Sburătorului”, au fost incluşi în numerele de vară și cere veşti despre alţii care au colaborări sporadice: „Ce e cu Mândru? (…) Vianu nu mai dă semne de viaţă? Ce e cu Sanielevici?”. Ştie să gestioneze bugetul revistei; atrage de partea sa autori care ar fi bucuroşi să fie publicaţi: „Intercalează pentru numerele ce vin şi mai multă literatură rămasă pe de lături (Scurtu, Ignotus, Pamfil, Relgis, Cunţan, Ion Sân Georgiu, Moscovici, Rally) şi pentru scopul propus de revistă, dar şi pentru raţiuni bugetare, micşorând costul unui număr”. Recomandă insistent publicarea unor autori, faţă de care revista are anume obligaţii morale: „Te rog să reproduci integral poezia dnei Farago (…) de altfel, poezia este o capodoperă… Revista ar avea de câştigat!”; la fel în cazul lui Marcel Romanescu, Victor Eftimiu (cu proză) sau M. Iorgulescu, omis din numărul 13 al revistei, în vara lui 1920: „Pune-l, te rog, în orice caz, căci e un element preţios şi una din condiţiile lui e periodicitatea”. El însuşi contribuie cu articole despre scriitorii secolului XX: „Trimit la tipografie un articol despre Eftimiu, te rog să faci să iasă înaintea articolului despre Brătescu din cauza actualităţii” (11 aug. 1920), iar Rebreanu se conformează, cei doi autori apărând în   numerele 15 şi 16 ale acelei veri, în ordinea indicată de Lovinescu.

Deseori criticul ia pulsul evenimentelor: aflăm de o grevă a poştei, care întârzie trimiterea corespondenţei; ni se dau informaţii despre teritoriile româneşti reunite sub acelaşi steag după anul 1918. Totul se referă la literatură, la presa literară şi înţelegem de ce criticul e dezamăgit: „Am fost zilele astea la Cernăuţi – slab şi pe acolo. E de crezut că ţara asta nu are nevoie de literatură”. La fel şi în Ardeal unde, cel puţin înainte de 1918, evenimente literare din Regat sunt trecute sub tăcere; nu toate publicațiile se interesează de acest segment al activităţii literare: „La Lupta şi Tribuna am mai scris eu din Paris (…) Tribuna s-a executat… Lupta însă a continuat a tăcea”.

Altruismul criticului se manifestă când trebuie să sprijine un scriitor de talent: „Tânărul nostru dramaturg George Mihail-Zamfirescu, deja cu rosturi de director de scenă la Cernăuţi, îmi scrie că n-ar fi nevoie decât de un cuvânt al d-tale, pentru a fi numit directorul acelui teatru. Deşi ştiu că, în genere, nici uşier nu se ajunge cu un cuvânt, întrucât îl consider om de teatru, realmente, stărui şi eu pe lângă d-ta să-l pui, că de e vorba… de un cuvânt, să-l pui, că va fi bine şi imediat pus!”(12 aug.1929).

O grea lovitură este pentru Lovinescu falimentul editorului S. Benvenisti „ceea ce, în afară de regrete morale mari, pentru că omul, admirabil sub toate raporturile şi vrednic de răsplată, îmi aduce şi mari pagube materiale…”. Este vorba de dreptul de autor al criticului care începuse publicarea la Editura Alcalay a „cinci cărţi didactice” care urmau să fie incluse în colecţia „Biblioteca clasicilor”. De colecţie se ocupa Rebreanu, în colaborare cu Benvenisti, de aceea îl afectează situaţia: „În Biblioteca aceasta e şi munca mea, care nu poate fi pur şi simplu despuiată (…) sub această formă parţială să-mi reintru în drepturile mele de autor…”.  Îi cere lui Rebreanu să amâne „rezolvarea chestiunii” cu încă 15 zile, până la revenirea sa în Bucureşti, când urma să trateze direct cu editorul problema în discuţie (13 ian. 1929, Paris). Totodată Lovinescu este bucuros să îl ţină pe Rebreanu la curent cu munca sa: la Paris finalizează întâiul volum al „Memoriilor”, cu multe portrete de autor: „Aici am isprăvit Memoriile despre mine şi despre vreo 60 de scriitori, care au fost în legături cu mine, pe care le voi publica chiar în martie…”. Încrederea în colaboratorul său, sinceritatea cu care i se adresează ne face să vedem în relaţia dintre critic şi prozatorul ardelean o ilustrare a prieteniei în spiritul descris de Cicero, în tratatul „De amicitia”. Când se confesează lui Rebreanu, întrezărim parcă şi umbra lui Atticus… Fiind însă vorba de literatură, criticul nu cere sfaturi: el le dă, cel mai adesea încurajându-i generos pe ceilalţi. E bucuros când poate anunţa că şi-a terminat lucrul la propriile cărţi. Mizează și pe elementul-surpriză. La fel se întâmplă cu articolul dedicat romanului „Ion” (1920) care aştepta judecata sa de valoare. Criticul scrie câteva impresii de lectură „la cald”, cu titlu de întâmpinare, dar amână redactarea articolului: „La apelul d-tale nu pot răspunde printr-un studiu de fond. (…) Îţi trimit însă, sub formă de scrisoare, câteva puneri la punct, pe care te rog să le publici sub această formă mai modestă şi care înlătură aerul unei judecăţi definitive”. Apropierea de prozator l-a obligat, o dată în plus, la obiectivitatea judecăţii, iar scrupulele morale au dat rezultate excelente, studiul despre romanul „Ion” rămânând de referință în critica literară. Remarcăm din nou rectitudinea morală a celui care a pus bunul renume al literaturii române deasupra oricăror pasiuni şi interese personale.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…