EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Corespondența scriitorilor în epoca interbelică

 

 

În lucrarea intitulată „În sensul clasicismului” din 1946, criticul literar G. Călinescu se pronunța în privința dialogului epistolar: „Înțeleg o corespondență care, pornind de la contingențe, se ocupă în fond cu schimbul de idei generale”, situându-se, cel puțin în plan teoretic, de partea dialogului cu valențe cultural-științifice.

Cartea „E. Lovinescu. Scrisori și documente„, apărută la Editura Minerva în anul 1981, de sărbătorire a centenarului Lovinescu, a istoricului literar Nicolae Scurtu care semnează și notele explicative, este o ilustrare a tezei călinesciene. Din multitudinea destinatarilor (61),   m-am oprit asupra unuia care a avut un rol important în epoca interbelică: Alexandru Rosetti, directorul Editurii „Fundația Regală” într-o perioadă marcată de frământări ideologice și de amenințare a Celui de-al Doilea Război Mondial.

Dialogul epistolar E. Lovinescu – Alexandru Rosetti, concretizat în şapte scrisori (1933-1943), vorbeşte despre o colaborare culturală benefică a timpului. E. Lovinescu i se adresează într-o primă scrisoare, datată 2 decembrie 1933, în anul când Rosetti ajunge director al Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă Carol II. Criticul îi propune publicarea volumului V al „Istoriei literaturii române contemporane”, opinând că obiectivele propuse de prestigioasa editură îngăduie publicarea cărţii care „ar pivota în jurul a 300 de pagini”, deoarece slujea, ca şi celelalte volume, ca „instrument de cultură naţională”. Cartea nu se va publica, dar Lovinescu nu îşi pierde speranţa. Perseverează, motivul stând în interesele de ordin superior pe care le reprezintă amândoi. I se adresează din nou lui Rosetti într-o scrisoare datată 8 iulie 1939, revenind asupra unei propuneri din septembrie 1938, privind ideea de a fi sprijinit în publicarea unei monografii dedicate lui Titu Maiorescu. Remarcând lipsa de bunăvoinţă a directorului – „inexplicabilă în plan ideologic, dar în definitiv omenească prin jocul imponderabilelor de care nu suntem răspunzători” – cu mult tact şi măsură, Lovinescu reia demersul, susţinând o convingătoare pledoarie în favoarea obiectivităţii şi nepărtinirii ce ar trebui să apere cauza culturii naţionale: „Căci nouă, iubite domnule Rosetti (…), nu ni se cere decât un lucru modest: justă distincţie între personal şi impersonal, între obiectiv şi subiectiv”. Şi continuă: „Cartea mea va apărea într-o editură comercială, lipsită de partea documentară. (…) Cum va trebui să explic cititorilor faptul de a fi fost mutilată, te rog să ai bunăvoinţa de a nu lua ca ceva inamical dacă voi discuta, depersonalizat, chestia carenţei Fundaţiei faţă de Maiorescu, din pricina neînsemnatei mele persoane”. Finalul scrisorii, corolar al argumentaţiei, este în notă retorică demnă de patosul unui Cicero modern: „Cred că vei simţi şi d(omnia)ta mai târziu, dar înaintea bicentenarului lui Maiorescu, că, deşi injustiţia e ceva cotidian şi profund omenesc, ea nu trebuie să se reverse peste capul insului vremelnic şi incomod, pentru a dăuna unor interese ce ne depăşesc, participând la istorie. Fie ca cei mai tineri decât mine să profite de această clarificare prin disociaţie”. Se pare că argumentele lui Lovinescu au convins: monografia „Titu Maiorescu”, în două volume, va apărea la Fundaţia pentru Literatură şi Artă. Regele Carol II, în anul 1940.

Anul 1941, care coincide cu intrarea României în război de partea Axei, va fi unul de suferinţă pentru cultura naţională al cărei edificiu îl înălţa Fundaţia Regele Carol II. Alexandru Rosetti este înlăturat de la conducerea editurii, fiind înlocuit cu Dimitrie Caracostea (unul dintre detractorii lui Lovinescu, autor al pamfletului „Un mare critic român modernist: Eugen Lovinescu”, publicat în anul 1927). În scrisoarea datată 26 mai 1941, E. Lovinescu se solidarizează cu cel pe care-l stima. El apreciază amploarea activităţii şi eforturile depuse de directorul editurii în „fixarea destinului ei (…): publicarea de ediţii critice şi de vaste sinteze asupra culturii noastre, beletristica pură rămânând în sarcina altor întreprinderi de un caracter mai mult comercial”. Deşi activitatea editurii a fost în beneficiul culturii naţionale, prin proiectele publicistice de anvergură „monumentală”, spre satisfacţia celor preocupaţi de progresul naţional, condiţiile istorice ale momentului impun schimbări de rău augur: „Paralel cu această consolidare a editurii într-un destin propriu, ambianţa noastră culturală a intrat într-un proces de prefacere şi de descompunere, încă de acum cinci, şase ani, de la primele campanii obscurantiste, pornite sub diferite forme morale sau naţionaliste; toate poziţiile estetice au fost cucerite şi în opinia publică, şi în publicistică, şi în forurile academice sau altele; mai rămăsese Fundaţia, la al cărei asediu, prin circumvoluţiuni bizantine, asistăm de mai bine de opt luni; a căzut şi ea”. Lovinescu însuşi, marginalizat, ameninţat ocult sau făţiş de cei pe care îi numeşte „paladinii morţii”/ „energumenii beznei”, se declară solidar cu Rosetti, exprimând întreaga comprehensiune: „Mai e nevoie să spun că înfrânţilor de azi le aduc omagiul lor afectuos înfrânţii de ieri – învăluind totul şi în resemnarea moldovenească, faţă de cele prezente, dar şi în credinţa răzbunărilor imanente!”.

Este momentul de cotitură care îi aduce împreună pe cei doi, ca victime ale istoriei. Incomod pentru mulţi contemporani, incapabil de compromisuri, Lovinescu a fost o ameninţare şi pentru regimul bolşevic de mai târziu. Soţia, care a sfârşit în închisorile comuniste, ca şi exilul ales de fiică, Monica Lovinescu, dovedesc luciditatea profetică a gânditorului umanist care şi-a asumat o lungă durată de aşteptare a „răzbunărilor imanente”. Până la manifestarea justiţiei divine, el a ales situarea de partea literaturii şi a culturii, care nu-l puteau dezamăgi: „Deocamdată, nu ne rămâne să facem decât literatură – adică ce e mai bun pentru contemplativi ca mine”, îi scrie pe 10 decembrie 1941.

Ultima scrisoare, datată 18 iunie 1943, cuprinde cuvintele de mulţumire ale lui Lovinescu pentru urările de sănătate ce i se adresaseră. Exprimându-şi speranţa că, după patru luni de suferinţă, va putea ieşi „pe celălalt tărâm”, Lovinescu îl informează pe Rosetti că a terminat volumul II al lucrării „Titu Maiorescu şi contemporanii”. Boala nu îi diminuase forţa intelectuală şi nici dorinţa de înălţare a edificiului cultural.

Dialogul epistolar cu Alexandru Rosetti dezvăluie valoarea unei prietenii pe care E. Lovinescu a inspirat-o, punând fervoare în actul lui de consolidare şi apărare strategică a culturii naţionale. Este încă una din luptele pe care criticul-polemist le-a câştigat.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…