EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Diaconul Coresi și Nicolae Titulescu

 

În Scheii Brașovului românii și-au ridicat propria cetate, ale cărei începuturi, spune o legendă a locului, trebuie căutate la Pietrele lui Solomon, în satul dacic de altădată. Despre legendă vorbește, în afara dovezilor arheologice insuficient cercetate, obiceiul Junilor Brașovului, reînnoit anual în Duminica Tomii, ca o celebrare a morții și renașterii rituale a timpului calendaristic, ilustrare a gândirii mitico-religioase a românilor (v. Julius Teutsch, cronicar sas, sec. XX). Cu ajutorul voievozilor de peste munți, românii din Șchei au clădit Biserica Sfântul Nicolae, un adevărat centru de rezistență spirituală care a radiat cultură în spațiul românesc, prin intermediul cărții și al specialiștilor formați în acest perimetru. Din secolul al XV-lea, pe la anul 1480, după mărturia lui Nicolae Iorga, aici începea să funcționeze o școală românească, atestată documentar în anul 1487. În jurul bisericii din Șchei: „Prima Catedrală a Românilor” din Ardeal, are loc o veritabilă efervescență a vieții culturale.

În secolul al XVI-lea diaconul Coresi din Târgoviște trece munții, stabilindu-se în Șcheii Brașovului, la biserica Sfântul Nicolae. Aici instalează o tiparniță și încep să apară primele cărți în limba română, scrise în alfabet chirilic. Dacă la numai 58 de ani de la introducerea tiparului în Europa (1450, Johannes Gutenberg), călugărul Macarie tipărea la Mănăstirea Dealu un „Liturghier”, urmat în 1510 de un „Octoih”, iar în 1512 de un „Evangheliar”, diaconul Coresi începe seria tipăriturilor brașovene la data de 14 ianuarie 1557, cu un „Octoih” — carte bisericească ce cuprinde cântările fiecărei zile, pe opt glasuri. Activitatea tipografică se dezvoltă în secolul al XVI-lea grație acestui tipograf și cărturar român care învățase meșteșugul tiparului de la Dimitrie Liubavici. Timp de 25 de ani el tipărește în Brașov cărți de cult religios, hagiografii, viețile sfinților. După primul „Octoih” de la 1557, va publica „Octoihul mare”, în două părți: română și slavonă. La acel timp în biserici preoții foloseau preponderent cărți de cult scrise în limba slavonă. În 1560, traduce „Tetraevanghelierul” cu ajutorul preoților de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei, în al cărei Epilog menționează că această carte a fost tipărită „să fie de ajutor popilor românești, să înțeleagă să învețe rumânii care-s creștini”. Se adresează de altfel către „toți sfinții părinți: care vlădici, care episcopi, care popi”, rugându-se „să nu judece” înainte de a citi cartea. Introducere limbii române ca limbă de cult bisericesc a fost un act de cultură la care diaconul Coresi a contribuit substanțial. Normele limbii române literare se fixează în această perioadă a tipăriturilor, la baza ei stând limba vorbită în spațiul cuprins între Târgoviște și Brașov. Diaconul Coresi continuă efortul de răspândire a limbii române culte, fiind ajutat de 20 de ucenici formați în Prima Școală Românească, pe care îi indică în Prologul cărților sale. În 1563 tipărește „Apostolul” și „Psaltirea”, folosind „Manuscrisele maramureșene”. Apare și „Liturghierul” care cuprinde Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În anul 1577 traduce și tipărește „Psaltirea slavo-română”, iar în 1580 un „Tetraevanghelier” bilingv, având pe frontispiciu stema Țării Românești. Cartea fusese cerută de domnitorii Alexandru și Mihnea, precum și de mitropoliții Eftimie și Serafim din Țara Românească. Urmează în 1581 „Cazania sau Evanghelia cu învățătură în limba română”, o traducere făcută cu ajutorul preoților ortodocși Ioan și Mihai de la Biserica Sfântul Nicolae. După cum arată și titlul, beneficiază de un „cuvânt de învățătură”: explicarea pericopelor din Evanghelie, începând cu Duminica Vameșului și până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Eforturile de răspândire a limbii române culte folosind ca mijloc de cultură cartea bisericească sunt continuate de ucenici. În 1582 apare „Palia de la Orăștie”, care cuprinde primele cărți din „Vechiul Testament”: „Geneza” și „Exodul”, realizată de diaconul Șerban, fiul diaconului Coresi, și de Marin Diacul. Este un impuls și pentru corifeii Școlii Ardelene care pun piatra de temelie la dezvoltarea limbii române prin „Biblia de la Blaj” tipărită de Samuil Micu în 1795. Ea devine textul bisericesc răspândit în tot spațiul românesc. Cu atât mai important este meritul diaconului Coresi în tipărirea cărților religioase. De la „Micul Octoih” și până la traducerea „Manuscriselor maramureșene”, limba română se îmbunătățește, capătă formă curată, limpede și inteligibilă, „pe înțelesul poporului”. El a eliminat regionalismele, neologismele, fonetismele greoaie; a stabilit reguli de despărțire a cuvintelor în silabe, iar această limbă română s-a impus, fiind folosită în cancelariile domnești. Începuturile limbii române literare, prin cărțile publicate de diaconul Coresi fac posibilă apariția în anul 1757 a „Primei gramatici românești” a lui Dimitrie Eustatievici, tot la Brașov.

Cine ajunge aici, trebuie să treacă și prin Șcheii Brașovului, pentru a cunoaște procesul evolutiv al culturii naționale.

Astăzi,  Sala „Diaconul Coresi” din incinta Muzeului Prima Școală Românească păstrează o replică a tipografiei, încă funcțională, situată la etajul clădirii. Ne întâmpină la intrare Sala de clasă „Anton Pann”, poposit la Brașov în 1821 și 1828. Cântăreț în strană la Biserica „Sfântul Nicolae”, el este și autorul  liniei melodice a poeziei „Adio. La Târgoviște” de Vasile Cârlova și a poeziei „Un răsunet” de Andrei Mureșanu: Imnul revoluționarilor de la 1848, astăzi devenit Imnul Național. Actul de naștere al Imnului „Deșteaptă-te, române!” aici s-a scris, în Prima Școală Românească din Șcheii Brașovului. Cu timpul s-au adunat în patrimoniul Muzeului 4.000 de cărți și peste 30.000 de manuscrise, artefacte. Se adaugă numeroase obiecte de epocă ce vin în completarea istoriei culturii și civilizației românești. Aflat în centrul țării, Brașovul a coagulat spiritualitatea românească și a ctitorit, în incinta Bisericii Sfântui Nicolae din Șchei, cultura veacului al XVI-lea, instituind – in nuce – germenele pentru mișcarea de emancipare națională din veacurile următoare. Prin racordare la spiritul european al timpului, românii și-au putut înălța propriul edificiu cultural, cu momentele de vârf pe care ni le consemnează istoria. În „zidul de incintă” al unei biserici în jurul căreia s-au înființat o școală, s-au ridicat stâlpii de rezistență ai culturii române. Iar legătura dintre prezent și trecut este vie, vorbindu-ne și astăzi prin multitudinea exponatelor pe care le conservă Prima Școală Românească. Tot aici se află monumentul funerar al lui Nicolae Titulescu, marele diplomat român „reprezentant de seamă al înfăptuirii idealului Marii Uniri”. Pe o placă de marmură neagră putem citi Testamentul său: „În ce mă privește, eu m-am considerat totdeauna un soldat al teritoriilor alipite României între 1919-1920. Doresc să fiu îngropat la Brașov. Prietenii mei din Ardeal vor ști să găsească un loc potrivit dorinței mele”. (Nicolae Titulescu, 5 ianuarie 1940)

Brașovul l-a omagiat pe marele patriot român Nicolae Titulescu, aducându-l în inima Țării, care a păstrat legătura dintre cele trei Principate, precum a făcut-o și Diaconul Coresi prin cărțile sale religioase.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…