EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Lecturi reflexive: Akassia, roman polifonic                                                                                       

   În vremuri marcate de conflictele care au deschis din nou cutia Pandorei, ne gândim cu îngrijorare la cei aflați în mijlocul confruntărilor, victime ale unui război care amenință soarta umanității. Rănilor proaspete li se adaugă cele privind drama românilor nevoiți să își părăsească propria țară, în căutarea unei vieți mai bune, fapt care a dus la cel mai mare exod de populație românească din toate timpurile mult încercatei istorii naționale. Cineromanul Akassia, scris de Catinca Agache, cunoscută mie în calitate de critic și istoric literar ieşean, eminescolog, profesor de Literatură Comparată și Estetică la Universitatea Iași, dezvoltă acest subiect într-un roman apărut în anul 2019 la Editura Limes din Cluj. Este o carte scrisă cu nerv, propunând o lectură reflexivă, de actualitate stringentă.

   Distinsa autoare a debutat ca romancier în anul 2011 cu volumul intitulat „Insularii”, în prim-plan aflându-se destinul unui  grup de intelectuali care nu se mai regăsesc în valorile societăţii noastre postdecembriste. Ei sunt în căutarea unui spațiu de refugiu, a unei zone de siguranţă pentru spiritul descumpănit, care să dea valoare și sens existenței. De data aceasta, prin cineromanul Akassia, autoarea ne introduce într-o lume care atrage prin insolitul acţiunii şi plăcerea relatării, a poveştii „cu miză” încorporată într-o ingenioasă arhitectură narativă. Titlul „Akassia”, regăsit în denumirea complexului hotelier din Egipt unde este plasată mare parte a acţiunii, e inspirat de arborele solitar şi puternic: „regele deşertului saharian era accacia, apreciat ca pomul vieţii în mitologia egipteană, arborele în care se află viaţa şi moartea, transcendenţa morţii şi obţinerea nemuririi, conform legendei lui Osiris”.

   Un lung exordiu al romanului, cu minuţioasa fişă de observaţie făcută de călătorul erudit ajuns într-un loc de străveche civilizaţie, devine pe nesimţite o fascinantă experienţa iniţiatică trăită de Ion Ionescu (Jhon), eroul romanului. La vizitarea  piramidelor de pe Valea Regilor şi Luxor, românul are revelaţia întâlnirii cu o lume stranie, iar explicaţiile primite de la creştinul copt Sami nu fac decât să menţină suspansul, adâncind misterul unei lumi a esenţelor care i se dezvăluie, miraculos: „Ceea ce ai văzut, căci ai văzut, nu au fost vedenii, nu e dat oricui să vadă – acolo, în munţii aceia calcaroşi s-au ascuns de furia romanilor din timpul împăraţilor Diocleţian şi Galeriu, primii creştini – urmaşi ai vechilor egipteni – acei fellahs băştinaşi; acolo, în secolul IV, şi-au scobit chilii, şi-au făcut sălaş în peşteri primii anahoreţi, părinţii deşertului, acei ava. Ele sunt locuri sfinţite de martirajul acestor pustnici, iar spiritele lor se arată numai unor oameni aleşi, ori tu vii dintr-un popor ales, de aceea cred că ţi s-au arătat”. Ceea ce părea la început o simplă poveste de dragoste, cu neîmplinirea dată de imposibilitatea eroilor de a-şi găsi fericirea alegând să trăiască în aceeaşi ţară, excursia în Egipt fiind un prilej pentru clarificarea sentimentelor, devine în scurt timp o palpitantă povestire cu iz poliţist, dar şi o stranie experienţă de cunoaştere trăită de protagonist care, asemenea eroilor lui Mircea Eliade, schimbă palierele realului, interferând cu trecutul. Interferenţe există nu doar între lumea modernă şi lumea străveche, a mitului şi a istoriei religiilor, ci şi între spaţii culturale distincte, liantul fiind personajul numit generic Ion Ionescu. El este un observator al elementelor care dau contur celor trei ţări: România, Germania şi Egipt. Drama  trăită de cuplul Ion-Antonia, doi români care nu își pot găsi împlinirea în iubire, fiecare alegând să trăiască în altă țară (Ion rămâne acasă, în România, în timp ce Antonia se adaptează la stilul de viață din Germania, unde lucrează că informaticiană) este drama trăită de numeroși români, separați fatalmente de familie și țară. Acesta este punctul de plecare al cărții, un pretext pentru tema romanului, căruia i se găseşte o rezolvare surprinzătoare, adăugând în final noi semnificaţii mesajului transmis.

   Un nucleu important în maieutica romanului este condiţia emigrantului român reprezentat de grupul românilor din Köln, prieteni  ai Antoniei: medici, informaticieni, un profesor, un preot. Dezbaterea temei evidenţiază percepţia diferită a sentimentului expatrierii. Rodica (medic de familie), resimte dureros ruptura de ţara natală: „Trăim aşa, cu un picior aici, în ţara care ne-a primit şi ne-a oferit atâtea şanse, cu altul în patria rămasă în urmă şi care încă se zbate să iasă la lumină”. Mai optimist, preotul Emanuel Mitu apreciază binefacerile libertăţii postdecembriste: „De când sunt aici în Germania am învăţat de la acest popor să lupt, să nu mă dau înfrânt, căci nu este uşor să fii preot în diaspora, dar e atât de înălţător sentimentul unui misionarism care dă roade… Să vezi şirul de copii la sfânta împărtăşanie… ce bucurie poate fi mai mare? Îţi dă speranţe pentru naţia noastră, chiar aşa, împrăştiată în cele patru colţuri ale lumii!”. (p.98-101)

   Placa turnantă în evoluţia personajului nu este doar povestea, cu misterul şi suspansul ei, nici aventura cunoaşterii unor realităţi contemporane, cu ingredientele unor prietenii/ iubiri ocazionale, ci legătura cu o matrice spirituală profundă, consanguină naratorului care face incursiuni în biografia culturală românească, cea de acasă şi cea din străinătate, care aparţine de fapt universalităţii, prin numele lui Emil Cioran, Constantin Brâncuşi, George Enescu, Mircea Eliade şi Eugen Ionesco. Dezbaterile ideatice privind religia, legătura cu divinitatea, problema destinului, a fericirii, drama exilului, cu adaptarea la o lume nouă, lupta împotriva angoase/ anxietăţii etc. sunt inspirate de aserţiunile acestor români transfrontalieri. Eroul romanului este el însuşi un mittel-european care îşi asumă condiţia apartenenţei la valorile naţionale tradiţionale şi la cele occidentale. În cadrul ficţional se conturează haloul unei metafore: Piramidele egiptene, care permit evanescente glisări în timp, până în antichitate. Zona de imersiune în trecutul cultural comun este creştinismul, a cărui reminiscenţă o atestă creştinii copţi întâlniţi în complexul hotelier. Eroul primeşte semne, mesaje venite din lumea aflată dincolo de graniţele percepţiei obişnuite. Este un „ales”, responsabil cu refacerea unui trecut comun şi configurarea unui viitor spiritual civilizator în sensul misticii creştin-ortodoxe. Prin soluţia propusă de roman, religia, ca formă de reconstrucţie a sacrului în lumea profană, este calea de ieşire din impasul istoric (naţional şi chiar universal). La nivel global, macroplanetar „angoasa (…) este efectul unei societăţi desacralizate, dezumanizate, al unei lumi care şi-a pierdut orientarea în viaţă” – ni se spune la un moment dat. Cauza fenomenului este desacralizarea societăţii moderne, dar şi lipsa unui model, ceea ce o împinge spre un val de ură şi intoleranţă. Noul concept politic de haos e determinat de proliferarea ateismului, precum odinioară în lumea comunistă la noi. Autoarea vede „oaze de credinţă” pe care le conservă salutar biserica ortodoxă şi cea romano-catolică. Indubitabil, mesajul umanist al cărţii vine ca efect al acestei teze.

   Datele romanului, subordonate ficţiunii pure, aduc cu ele mostre de realitate, cu scopul de a vindeca răni, exorcizând răul prezent în mentalul colectiv românesc, dar şi de a valoriza codul de comportament al umanităţii. În roman întâlnim numeroase situaţii care antrenează cititorul într-o lectură captivantă care, ca şi „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco, invită la trepte de lectură, cu tot atâtea nivele de receptare. Primează tema istoriei şi destinul unei civilizaţii.Tabloul înstelat al celor „O mie şi una de nopţi” integrează poveştile protagoniştilor în dinamica unui roman cu ramificaţii multiple. Pretextul, reprezentat de drama erotică, susţine firul narativ principal, prilej pentru incursiuni în istoria recentă a României şi probleme ale lumii contemporane: unionismul european, conflictele interetnice şi religioase, cu subtila coborâre în istoria religiilor. Falia care se adânceşte între perspectiva naratorului, care aparţine lumii textuale, cu identitate spaţio-temporală şi lingvistică certă – şi eroul care ajunge să transgreseze istoria, asumându-şi refugiul în sacralitate – este una aparentă. Subtextul este întreţinut de ideea apartenenţei identitar-creştine a românilor la un spaţiu cu reverberaţii în cultura universală. Ineditul cineroman „Akassia” al Catincăi Agache ne ridică din agora vieţii cotidiene şi ne propune un nivel de elevaţie intelectuală şi spirituală care ajută la reconsiderarea valorilor umaniste, prin recursul benefic la cultură şi la marea literatură. Este totodată și o temă de reflecție pentru cititori, îndemnându-i să creadă în valorile adevărate ale vieții, căutând fericirea în lucrurile simple: familie, credință, iubirea de țară și de neam, respectul față de semeni, ca o condiție a dobândirii echilibrului sufletesc de care avem nevoie cu toții în aceste vremuri tulburi.

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…