EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Eminescu în viziunea romancierului Lovinescu

   Opera beletristică a lui Eugen Lovinescu întregeşte imaginea criticului literar modernist, reprezentant al direcției  maioresciene în literatură. Romanele dedicate lui Mihai Eminescu, atât de controversate la vremea lor, permit pătrunderea într-o zonă inedită a creaţiei sale artistice și ne propun o abordare cel puţin curajoasă pentru epoca în care au fost scrise, eliberând imaginea Poetului Naţional de convenţiile care îl ridicaseră pe un pisc inaccesibil. Lovinescu este printre cei dintâi care sparge canoanele. Apelând la ficţiune şi având pe masa de lucru o necesară documentaţie, s-a angajat la un demers reconstitutiv, reînviind pentru cititor imaginea vieţii sentimentale a poetului, prin cele două biografii romanţate: „Mite” (1934) şi „Bălăuca” (1935), apărute la Editura Adevărul din Bucureşti. Despre marele poet, jurnalist și dramaturg român vorbeşte cu venerație şi în „Memorii” amintind cum, în perioada studiilor sale bucureştene, a locuit câtva timp în casa în care cu ani în urmă a stat în gazdă şi Mihai Eminescu.

   În „Bălăuca”, utilizând tehnica flashback-ului cinematografic, romancierul reeditează scene din studenţia vieneză a poetului, cărora le opune altele, din prezentul naraţiei, aparţinând perioadei petrecute la Bucureşti ca redactor al ziarului „Timpul”. Structurat în 34 de capitole, romanul pendulează între prezentul acţiunii şi trecut, legând fire care ajută la reconstituirea idilei cu Veronica Micle. Mergând spre Iaşi, într-un vagon plin de cunoscuţi, poetul alunecă în reverie, rememorând perioada vieneză a studiilor şi debutul idilei, cu imaginea angelică a Veronicăi, întipărită în memoria afectivă. La fel de important este și toposul romanesc, ilustrat de bătrâna capitală moldavă. Lui Lovinescu îi era cunoscută dragostea lui Eminescu pentru Iași, care l-ar fi determinat să spună cândva: „Doamne, ce poziție frumoasă are Iașiul! De-aș avea bani, aș pune să se facă un pod de aici până în dealul Galata! Închipuiește-ți când acest pod ar exista, să stai în mijlocul lui, ce priveliște frumoasă ai avea, cred că în lumea întreagă nu s-ar mai găsi pereche!”.

   Imaginea panoramică a oraşului moldovenesc, încărcat de semnele istoriei şi aureolat de poezia fără seamăn a bisericilor voievodale este o replică strălucită la descrierea capitalei habsburgice: „Priveliştea întreagă se preface în feerie: în umbrele grădinilor desluşeşte petele caselor şi ale bisericilor: Curtea Domnească, aşa cum o văzuse pe o stampă germană din 1871 de la Augsburg, cu o mie de odăi, înconjurată de ziduri înalte şi cu turnuri prin colţuri; horbota de aur a Trisfetitelor, Sfântul Nicolae Domnesc, Golia, Galata lui Petre Şchiopul, Biserica lui Barnovschi. La Cetăţuie privirea îi poposeşte mai mult prin sala gotică, apoi prin casa gospodărească a lui Duca Vodă, cu patru simple odăi, şi pe meterezele zidurilor, prin care se văd Iaşii devale, ca prin orbite de cranii”.

   Stările sufleteşti atribuite eroului exprimă trăiri care completează imaginea unui spirit solitar atras de poezia „pietrelor”, dar şi de cea a periferiei: „Se simţise solidar nu numai cu faptele mari ale istoriei Iaşilor, nu numai cu frumuseţea dealurilor din jur, ci şi cu praful uliţelor nemăsurate şi cu noroiul pâraielor plin de miazme (…) prelungirea trecutului o concepea nu numai în păstrarea pietrelor şi bisericilor, ci şi a hârtoapelor uliţelor nepietruite şi în mărginirea nevoilor şi plăcerilor vieţii la un strict necesar…”. Nu sunt ocolite nici locurile colindate de poet cu epicureul Creangă, crâşmele mărginaşe, de prin mahalalele Iaşului: „la Trei Sarmale de la Socola, la Perjoala de la Frumoasa, ori la Stănică din Târguşor, cu lăutari şi vin turnat din oală aşa cum beau străbunii”. Accente lirice, cu vădite exaltări sufleteşti, sunt redate în pasajele descriptive cu rol de concluzie, fixând frumuseţea poetică a oraşului: „Niciodată nu-şi dăduse mai bine seama decât acum, după ce-l părăsise şi se regăsea în noaptea spuzită de stele pe podul fermecat al lunii, aruncat de la Copou la Repedea”.

   Excursul prin spaţiul ieşean încărcat de poezie reia, în planul introspecţiei, episoade marcante ale existenţei poetului: studiile doctorale berlineze, slujbele de bibliotecar şi de revizor şcolar de la Iași, plecarea sa la Bucureşti, ca redactor al ziarului „Timpul”. Idealizarea iubirii este inclusă în aceste momente de reverie. Imaginea iubitei apare „desprinsă din miriştele grânelor şi din limpezimea cerului (…) cu păr auriu şi ochi albaştri (…) Pe această Veronică, aşa cum i-o sculptase propria-i imaginaţie, o luă cu el la Berlin, floare presată într-o carte”. Aceeași imagine diafană a femeii iubite îl atrage spre casa Bălăucăi pe eroul revenit la Iaşi: „Era singura femeie pe care o iubise, ce-l stăpânise şi îl inspirase, pentru că intrase în tiparele idealului său: întreaga lui poezie ieşise din părul ei auriu şi din ochii ei albaştri”.

   Recursul la memorie este metoda predilectă de construcție a romanului.  Amintirile, supuse unui joc controlat al memoriei, configurează prin demers recuperator o biografie a poetului naţional, augmentând-o cu aspecte ale idilei eminesciene. Autorul introduce aici jocul distanţelor, al schimbărilor de perspectivă, menite să dea viaţă şi consistenţă personajelor, o artă specială care face să interfereze realitatea cu reveria.

   Din corespondenţa cu Virginia Gruber, fiică a Veronicăi Micle căsătorită cu filologul Eduard Gruber, aflăm că familia „Bălăucăi” a arătat mari rezerve faţă de romanul lui Lovinescu, invocând dreptul legitim la intimitate şi respectul datorat memoriei mamei. Familia nu a fost de acord nici cu alegerea titlului, o poreclă care ar fi conţinut conotaţii defăimătoare la adresa Veronicăi Micle. Se subînţelege că a fost respinsă ideea exploatării poveştii de dragoste a celor doi. Lovinescu, folosind drept argument succesul de care s-a bucurat precedentul roman („Mite”, din 1934) combate scrupulele Virginiei Gruber: „Prin meseria mea de critic mai vechi, vă rog să credeţi că nu este un rând tipărit asupra Veronicăi – şi nici măcar asupra lui Eminescu – care să-mi fie necunoscut. Intenţia mea nu este însă de a face o biografie a Veronicăi şi nici chiar a lui Eminescu…”, îi spune, într-una dintre scrisorile adresate. Autorul îşi apără creaţia invocând argumente de ordin artistic. Într-o scrisoare din 10 august 1935 se justifică: „Fac o reconstituire psihologică; pentru aceasta îmi trebuie oarecare fapte reale, adevărate repere, între care pot întinde plasa unor evenimente fictive (…) care să aibă însă caracterul verosimilităţii şi care să conveargă la viziunea netă a caracterelor, care sper să fie exactă”. Şi continuă: „…mi-ar face o vie plăcere să vă trimit romanul, pentru interesul său pur literar. În el aţi găsi o seamă de oameni, scene, situaţii, care n-au existat niciodată, schimbări voluntare de amănunte (domiciliu, cronologie etc.) – totul pentru a crea un adevăr superior celui care a existat aparent şi faptic – adevărul psihologic; meritul la care râvneşte cartea mea (şi va mai fi una) nu este de informaţie asupra vieţii cotidiene a Veronicăi – ci de creaţie”. Până la învingerea prejudecăţilor exprimate de critica literară, refractară la ideea demitizării poetului, Lovinescu a mai avut de înfruntat şi prejudecăţile familiei care a respins apriori ideea unei cărţi legate de numele Veronicăi Micle. Pe acestea criticul le-a biruit parţial, aducând mai aproape de publicul larg „oameni, scene, situaţii” care au făcut parte din biografia poetului, întregind imaginea unei epoci. În temerara încercare de reconstituire a idilei eminesciene, câştigul a fost evident de partea istoriei literare.

   Ca aspecte remarcabile în „Bălăuca” rămân pasajele care evocă perioada studenţiei de la Viena, chipul tânărului cu ochi negri, visători, înflăcărându-se la vederea tabloului lui Mihai Viteazul din muzeul capitalei austro-ungare şi, mai târziu, episodul întâlnirii bonomului Creangă, ce compun o imagine a biografiei lui Eminescu privită prin prismă realistă. Descrierile ample ale spaţiului citadin: capitala austro-ungară şi capitala moldovenească, în care grandiosul cultural se împleteşte cu poezia plină de pitoresc a mahalalei Păcurarilor, sunt momente încărcate de sugestivă frumuseţe în planul romanului.

   Aspirând la „caracterul verosimilităţii” dublat de „viziunea netă a caracterelor”, romanul „Bălăuca” propune, prin titlul ales, asimilarea creatoare a elementului biografic, ştiut fiind faptul că „iubitele lui Eminescu au fost spiritualizate într-un chip blond, astral, adevărate întruchipări perfecte ale naturii” (cf. Diana Vrabie). Ele sunt extrem de interesante astăzi, valoroase prin atmosfera de epocă pe care o re-creează cu mijloace narative moderne. Cu toate carenţele de care suferă biografiile sale romanţate, E. Lovinescu rămâne una dintre vocile autorizate ale criticii române din prima jumătate a secolului al XX-lea care a făcut transferul de informaţii dinspre ştiinţă către beletristică prin „efortul unificator sau transgresiv al scrierilor” (cf. Teodora Dumitru), dând viaţă unui personaj pe deplin ancorat în contextul istoric al timpului său. Ca particularităţi stilistice constante, cu efect pe planul expresivităţii, întâlnim în romanele lovinesciene plăcerea monologului interior, frazarea elegantă, construcţia frazeologică măiestrit dispusă în rotunjimi şi simetrii care-l atestă pe clasicist şi atrag spre lectură cititorul. Pasajele discursive, teoretizările pe tema poeziei, a creaţiei literare în genere, vehiculând idei pe care criticul modernist le cunoştea prea bine, întregesc un tablou al epocii de emulaţie culturală în care Lovinescu însuşi a fost principal actant. Sunt idei germinate în laboratorul de creaţie al criticului care, aspirând la originalitatea operei literare, a adus omagiul său lui Eminescu, într-un mod care îi fixează, prin complementaritate, individualitatea artistică şi cultural-ştiinţifică.

                                                                                               

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…