EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Poveste de Crăciun

 

Ne plac poveștile… din fragedă pruncie și până la anii senectuții, ele  ne atrag prin insolitul întâmplărilor și rezolvările fericite ale unor situații-limită în care sunt puși eroii, finalul aparținând acelui registru fantastic în care binele triumfă asupra răului. Basmele cu final fericit au un efect benefic asupra gândirii și imaginației umane; miezul de înțelepciune și  filosofia de viață pe care ne-o o transmit, în formă alegorică, fiind câștigul prețios al fiecăruia.

Povestea de Crăciun pe care o voi relata în cele ce urmează este una cât se poate de reală și ea aparține unui pictor brașovean, astăzi artist cunoscut la nivel național și internațional. L-am întâlnit anul trecut la vernisajul unei expoziții de pictură cu titlul AMALGAM organizată în cinstea Zilei Naționale, la inițiativa pictorului Jan Leaua din Sfântu Gheorghe, care m-a invitat să prezint lucrările expuse.

M-am dus să văd expoziția cu o zi înainte de eveniment. Am studiat atunci peste 70 de tablouri, pictate în diferite maniere, tributare unui curent artistic sau altul. Frumoase, expresive, dinamice, ilustrând diferite stadii de stăpânire a tehnicii artistice, în compoziții clasice și moderne, picturile încălzeau sala cu o cromatică atrăgătoare, îndemnând la calm și contemplare. Fiindcă locul era pustiu la ora când am vizionat expoziția, am putut zăbovi pe îndelete în fața fiecărui tablou care îmi vorbea prin limbajul culorilor, al tehnicii utilizate, al temei alese. Încă de la intrare se simțea însă magnetismul unor tablouri care, grupate pe același perete, reconstituiau o parte frumoasă din Brașov, cu Piața Sfatului, Turnul cu ceas, Strada Sforii, Poarta Elisabeta, Livada Poștei, Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, dar și Biserica Neagră în care parcă răsunau acorduri din „Oratoriul de Crăciun” al lui Johann Sebastian Bach. Auzeam muzica, simțeam poezia orașului prinsă în tușele delicate de culoare ale peisajului hibernal. Alternanța de tonuri cromatice și muzicalitatea poematică a decorului citadin transporta imaginația în plin spațiu romanesc, determinând la reflecție. Era atmosfera din „Accidentul” lui Mihail Sebastian transpusă imagistic, într-o ingenioasă asociere a formelor și culorilor fixate pe pânză de un pictor experimentat.

Gloria căpătată de pictorul brașovean Alexandru Gheorghiu, protagonistul poveștii de astăzi, are un punct de plecare pe care puțini și-l pot imagina, la simpla vedere a tablourilor sale. Este ceea ce am aflat ulterior, parcurgând volumul Hoțul de culori. De la gratia pușcăriei la grația divină, apărută la Editura Aurea din Oradea și cartea-album Pictura printre gratii – Destine și creații apărută în 2017, cu sprijinul financiar al Fundației Svasta.

Alexandru Gheorghiu și-a descoperit vocația artistică la o vârstă când alții sunt în plină ascensiune  profesională. Nu a beneficiat de o copilărie fericită și nu a fost sprijinit de părinți, să își urmeze chemarea. Dimpotrivă, având un tată vitreg alcoolic și o mamă incapabilă să se impună, la vârsta de 13 ani și-a luat soarta în mâini și a fugit de acasă ajungând din Feteștii de baștină la Brașov. Nu a avut cine să îi inoculeze dragostea de carte… cu studii terminate la o Școală profesională, a devenit sudor și a lucrat la o fabrică din Brașov. Timpul liber și-l petrecea cu tineri de vârsta lui, prin cârciumi. Acolo, într-o seară fatidică de noiembrie, își asasinează un tovarăș de băutură, în timpul unei altercații din care nu va reține multe amănunte. Trezit din aburii beției, își dă seama de gravitatea faptei săvârșite și, disperat, hotărăște să își ia zilele, aruncându-se în fața trenului. Este salvat de câțiva cetățeni care îl sfătuiesc să se predea la Miliție. Era în anul 1989, în preajma Revoluției. Sperând în acordarea circumstanțelor atenuante date de lipsa antecedentelor penale, tânărul merge să se predea, recunoscându-și fapta. Este închis și judecat, fiind condamnat la 19 ani de închisoare, pentru omucidere. Revoluția din 1989 îl găsește la închisoarea Jilava, în urma recursului făcut de Tribunalul Brașov, prin care se solicita reducerea pedepsei. În haosul instaurat la Revoluție, este imposibil să își mai apere cauza. Va fi nevoit să accepte lunga perioadă a detenției, fiind transferat de la Jilava la închisoarea de înaltă securitate de la Gherla. În timpul detenției lucrează alături de ceilalți deținuți pe lângă o fabrică de mobilă din localitate.

Într-o zi îi vine ideea să deseneze o floare, folosind creta albă din trusa de lucru. Starea de fericire pe care o trăiește văzând floarea albă și delicată ieșită din propriile mâini îl determină să continue. Desenează utilizând mijloacele rudimentare avute la îndemână: cretă, creion de tâmplărie, baiț și vopsea Duco, folosite în atelierul de mobilă. Pensule și-a făcut dintr-un pămătuf de bărbierit. Modele i-au fost cărțile poștale, imaginile din albumele și periodicele găsite la biblioteca penitenciarului, pe care începe să o frecventeze. În curând picturile lui atrag atenția. Este sfătuit să ia legătura cu pictorul Vasile Gheorghiță din Cluj, care să îl ajute. Obține adresa profesorului și îi scrie, explicându-i în cuvinte simple cazul.

Aici intervine jocul întâmplării, care îi scoate în cale oameni providențiali. Scrisoarea, ajunsă din întâmplare la sediul unui partid din Cluj, este aruncată de secretară la coșul de gunoi, considerând-o neimportantă, după citirea adresei expeditorului. Un jurnalist din oraș, Sorin Grecu, prieten al pictorului, îl caută pe acesta la sediul partidului. Nu îl găsește. Vede în schimb scrisoarea nedesfăcută, o ia din coșul de gunoi și i-o predă destinatarului. Impresionat de situație, pictorul clujean îl ajută pe tânărul deținut. Va face săptămânal naveta la Gherla, predându-i lecții de pictură și aducându-i materiale de lucru, pe propria cheltuială. Tânărul face progrese uimitoare, ajungând să depășească stadiul de simplu reproducător de imagini. Pictează peisaje, pasteluri, portrete, imprimând tabloului o viziune artistică proprie. Adevărat artist, el nu pictează ceea ce vede, ci realitatea pe care intuiește îndărătul imaginii, ne spune în volumul memorialistic, procedând ca un profesionist care își definește propriul limbaj artistic.

I se organizează o primă expoziție la Cluj, încă în timpul detenției. Va urma alta, la Sala Dalles din București, la care participă în calitate de pictor, aflat însă tot sub paza poliției de penitenciar. Cazul lui face senzație la vremea respectivă; s-au scris cronici elogioase despre picturile sale, i s-au luat interviuri la radio și TV. Succesul pe care i-l aduc tablourile, ca și purtarea exemplară îl ajută să obțină reducerea perioadei de detenție. În 2002 i se prescrie pedeapsa și este eliberat din închisoare, cu 6 ani înainte de termen.

Întors în Brașov, Alexandru Gheorghiu a continuat să se dedice picturii, care va deveni pentru el mijloc de existență. Urmează cursurile Școlii Populare de Artă, călătorește în țări din Europa și în SUA, însoțind tablourile pe care le expune în galerii de artă, muzee, biblioteci, chiar și pe stradă, precum pictorii din Montparnasse, faimosul cartier parizian.

Oriunde ajung, tablourile lui fac senzație. Așa cum spunea și criticul și istoricul de artă Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” invitat să îi prezinte tablourile la vernisajul unei expoziții organizate în anul 2019 la Centrul Cultural „Reduta” din Brașov, pictorul Alexandru Gheorghiu este „un om care și-a păstrat seninătatea, candoarea, inocența sufletească, evadând prin intermediul artei sale din universul tenebros al carcerei. (…) Picturile lui sunt o expresie a libertății spirituale, de parcă un duh nevăzut l-a purtat dincolo de gratii și de zidurile înalte ale închisorii, ajutându-l să respire aerul tare al libertății„.

În tablourile de maturitate Alexandru Gheorghiu impune prin calmul și echilibrul compoziției, tonalitatea senină și luminoasă a decorului. Efectul cathartic al artei sale îl simte orice privitor… tablourile sunt pline de lumină, de lirism al imaginii, de muzică, de parcă un duh nevăzut le protejează și astăzi. Povestea de viață a pictorului brașovean poate fi un impuls pentru toți cei care și-au pierdut speranța, care nu mai cred în Dumnezeu și în miracolele pe care le săvârșește și astăzi sub ochii noștri, prin oamenii pe care îi pune într-o împreună lucrare, folositoare lor și societății.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…