EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Tradiții și obiceiuri (IV) – Între Crăciun și Bobotează

   E vremea colindelor… Pretutindeni, în biserici și catedrale, pe străzi, în parcuri și chiar în magazine, în săli de spectacol și în instituții, oriunde există o scenă sau un spațiu liber, colindele întrețin în aceste zile atmosfera de sărbătoare, aducând în sufletul nostru bucurie. Le ascultăm cu drag și adesea le cântăm alături de colindători, recunoscători pentru una dintre cele mai  bogate moșteniri spirituale pe care am primit-o de la înaintași. Tradițiile practicate în spațiul românesc, de la Ajunul Crăciunului și până la Bobotează, fac parte din categoria ritualurilor de trecere, de înnoire a Firii, celebrând bucuria Nașterii Domnului și  trecerea pragului dintre ani prin seria de manifestări rituale cu rol augural, aducătoare de belșug și prosperitate. Colinda creștină, ca specie a folclorului românesc, ne dezvăluie o veche istorie a spiritualității românești, ilustrând gândirea omului din popor, atitudinea față de natură și Dumnezeu, integrarea manifestărilor rituale în viața comunității. Este încă plină de vitalitate în mediul rural, spațiu de depozitare și de perpetuare a tradițiilor ancestrale.

   Vom poposi de data aceasta în Maramureș, o zonă folclorică de interes pentru cercetătorii care nu au epuizat încă studiul tradițiilor și obiceiurilor specifice, cu forme de manifestare originale care conservă fondul străvechi valoros. Am drept ghid cartea Colinde și obiceiuri de Crăciun, Anul Nou și Bobotează, semnată de cercetătorul Pamfil Bilțiu, doctor în Etnografie și Folclor care a studiat colindele maramureșene din zona Chioar, Codru, Lăpușul românesc, Rohia, Libotin, Maramureșul voievodal.

   Analiza a peste 90 de texte literare și muzicale ale colindelor, la care se adaugă un bogat repertoriu de teatru popular, alături de obiceiul Caprei, al Ursului, Plugușorul, cu diferențe sensibile de la o zonă geografică la alta, vorbește despre o creativitate deosebită a poporului român, despre dragostea de viață, de pământ, de munca dătătoare de satisfacții.

   Repertoriul colindelor despre colindat este extrem de bogat și diversificat zonal, implicând actele ceremoniale ale obiceiului. O primă categorie de colinde se leagă de așteptarea nerăbdătoare a sărbătorii, cu mesele ei copioase, care în vechime aveau sensul de jertfă adusă unei divinități. Sunt colindele cu substrat precreștin, cărora li s-au adăugat/ suprapus cele creștine: „Bine-ai venit, Crăciun drag/ Florile dalbe/ Că și noi te-am așteptat/ Florile, florile dalbe.// Că și noi ne-am săturat/ De-atâta curechi murat./ Păsula și cepile/ Ieie-și catrafusăle/ Să margă di p’ aice.// Porcu’, di slănină grasă,/ Ni se preumblă pân casă/ Cu cuțâtu l’om tăie…” sau: „Colo-n deal îi Moș Crăciun/ Cu-o boticuță de-alun/ Când îi colea pă-nserat/ Moș Crăciun să bagă-n sat/ Cu opincile-nghețate/ Cu mustățile burate// La tătă casa-i lumină/ Și pe cuptor oala plină/ De cârnaț și de slănină/ Să ne facă voie bună „.

   Altă categorie de colinde este reprezentată de cele în care gazda este implicată direct în ceremonial, prin îndemnul adresat acesteia la măturatul curții, al casei: „Scoală, gazdă, nu durmi/ Hai, colinde și-al nost domn/ Că nu-i vremea de durmit/ Că-i vremea de veselit/ Scoală și slujnicele/ Să-ți măture curțile”… sau, în cadrul colindelor cosmogonice, Măturița Raiului: „Pe cel deal cu stânjenei/ Florile dalbe de măr/ Mândru-și ară plugarii,/ Cu o mână boii mână/ Și cu una flori culege.// Nu culege, le alege/ Măturița Raiului/ La fata-mpăratului.// Fata-n rai că s-o băgat,/ Tot gozu l-a măturat,/ Sus pă ptiatră l-o țâpat/ Ptiatra-n patru o crăpat.// Să fii, gazdă, sănătoasă,/ C-ai gătat mândru prin casă”. Colindele având ca temă măturatul cerului și al pământului se subordonează aceluiași substrat mitologic, având la bază renovarea spațiului, în vederea trecerii de la spațiul profan la unul sacru, de înnoire a ființei omenești, în acord cu liturghia cosmică săvârșită la Nașterea Mântuitorului și la venirea Noului An. Mătura este un simbol cultural încărcat cu valențe magice, acționând ca un simbol  al puterilor divine. Obiceiul se asociază cu străvechiul cult al strămoșilor care trebuie întâmpinați în casa primenită, în vederea sărbătoririi, prin succesiunea generațiilor, a momentului de înnoire a Anului. Aceluiași substrat mitologic de esență cosmogonică li se subscrie și motivul veșmântului de aștri. Pe o arie largă cosmosul este văzut ca o enormă țesătură, un veșmânt al cosmocratorului. Veșmântul de aștri este un element emblematic al cosmogoniei populare în care Dumnezeu apare ca o prezență atotcuprinzătoare: „Dumnezeu îi cunoscut/ Că-i cu-n veșmânt mohorât/ Și în jurul capului/ Scrisă-i raza soarelui/ Mai în jos, pă la brățele/ Scrisă-s stele mănânțele/ Mai în jos, pă la mâneci/ Scrisă-s sfintele dumineci”.

   Variantele despre Merele căpătate de la soare intră în cadrul aceleiași cosmogonii populare. Astrul zilei furnizează lumina și căldura și căldura, fertilizează rodul câmpului și al pomilor. Mărul, prunul și părul, cu un rol important în alimentația tradițională, sunt frecvent invocate în refrenele colindelor. În concepția omului străvechi se considera că, pentru a se putea atinge un deziderat important, de obținere a roadelor bogate pentru anul ce va veni, trebuie săvârșite ritualurile magice, de invocare a astrului. Rugile de invocare a soarelui sunt la poporul român o reminiscență din religia precreștină la care cultul astrului zilei era foarte dezvoltat. El se oficia pe vârful muntelui, pentru a fi cât mai aproape de soare: „Poame-am căpătat/ Cu mare rugare/ De la sfântul soare”.

   Practicile magice ale colindului le includ și pe cele de natură agrară, răspândite pe o arie geografică largă, în variantele Plugușorului. Existența colindelor narând aratul și semănatul, etapele muncilor agricole, de la transformarea seminței în lan bogat de grâu, seceratul grâului, măcinatul la moară, cu obținerea făinei și transformarea ei în pâine și în colaci rituali sunt operații fundamentale care nu se pot realiza fără ajutorul divin. De aceea invocarea rodului bogat în planul magic al colindelor agrare este de o mare importanță pentru comunitate. Aluzia la recolta bogată este un element-cheie în cadrul ceremonialului: „Brazd-o trăgănat/ Dumnezeu i-o dat/ La pai trestios/ La spic luminos”. Plugușorul se individualizează ca obicei prin excelență agrar, ilustrat prin recuzita alcătuită din bici, tălăngi, plug. Rostirea textului este însoțită de gesturile rituale: colindătorii trag brazdă folosind un plug în miniatură, pocnesc din bici, iar buhaiul imită mugetul bobului. Funcția primordială era de atragere a unui rod bogat al pământului pentru anul viitor: „Să-ncolțască, să răsară/ Grâu frumos de primăvară” sau, în cadrul descrierii: „Era spicul ca trestia/ Și bobul ca vrabia”, o imagine hiperbolizată a roadelor muncii.

   Uratul colacului, colindă distinctă de Plugușor, narează în Maramureș povestea pâinii, de la aratul și semănatul grâului până la scoaterea ei din cuptor. El se practică în cadrul colindului feciorilor la casele cu fete de măritat. De la semnificațiile pur magice, colindul a căpătat conotații umoristice, prin aluzia la răsplata așteptată de la gazdă: „Precum și io am văzutu/ Colacul meu stând în cui/ Cât o roată de plug mare/ Să mă-ndoaie de spinare” — sau prin cererea directă adresată acesteia: „Calu trebuie potcovit/ Cu potcoave de colac/ Și cu cuie de cârnaț”. De remarcat că răsplata este tot simbolică, ea constând în alimente care implică același belșug al roadelor, invocat în textul ritual.

   În colindele religioase, care au o arie largă de răspândire în tot spațiul românesc, abundă temele biblice, care aduc în centru vestea minunată a Nașterii Domnului. Cercetătorii consideră că textele actualizează nașterea sacrificială care semnifică renovarea timpului și a lumii. Multe colinde din această categorie reprezintă imnuri de slavă aduse lui Iisus: „Căci mărire ți-om cânta/ Și în veci te-om lăuda”. Unele variante sunt menite a glorifica nașterea sacrificială, având semnificația marii iubiri a lui Dumnezeu pentru oameni, prin trimiterea în lume a Fiului, pentru a le răscumpăra păcatele, ajutându-i să dobândească mântuirea.

   În Ajunul Crăciunului se merge cu Steaua, obicei care celebrează Nașterea Pruncului Divin, narând legenda stelei călătoare a magilor care merg să se închine lui Iisus și îi aduc în dar aur, smirnă și tămâie. Se presupune că magii erau perși din Iran, preoți. În Evanghelia după Matei, magilor cu numele de Balthazar, Melchior și Gașpar li se conferă și funcția de astrologi. În Maramureș Colindele sau Cântecele de Stea nu fac parte din categoria celor de fereastră. Ele sunt interpretate de cetele de feciori umblând pe la casele cu fete de măritat și sunt numite „corinde din peste ogrăz”. Textul legendei a pătruns și în piesa scurtă de teatru interpretată de copii: „Trei Crai de la Răsărit „.

   Cu imaginea lui Moș Crăciun colindător pătrundem în substratul mitologic al colindelor. El este moșul arhetipal, bătrânul bun și dăruitor. În arealul românesc portretul fizic și moral: „uncheș bătrân cu barba albă”; „om curajos și vesel” situează personajul în timpurile de început ale lumii creștine, el fiind și stăpânul staulului în care s-a născut pruncul Iisus. Moș Crăciun împarte daruri, ca simbol al bogăției aduse în lume prin Nașterea Pruncului Sfânt, marcând totodată momentul începerii marii petreceri: „La tătă casa-i lumină/ Și pe cuptor oala plină”.

   Alături de colindele specifice spațiului laic se situează numeroasele colinde religioase cu aură sacramentală deosebită, care induc ascultătorilor starea de bucurie sfântă, tainică și înălțătoare a suflului divin care învăluie lumea, la Nașterea Domnului. Colinda religioasă sublimează profanul, convertindu-l în trăire duhovnicească profundă: „Asta-i casa cea frumoasă/ Florile dalbe/ Cu icoane luminoase/ Florile dalbe/ La ferești cu flori domnești/ Florile dalbe/ Pe la uși cu flori de ruji/ Florile dalbe/ La obloace busuioace/ Florile dalbe/ Peste masă cruce trasă/ Florile dalbe/ Peste pat cruce de brad/ Florile dalbe/ Iar la masă cine șede/ Florile dalbe/ Șede gazda cea frumoasă/ Florile dalbe/ Cu-n pahar de vin în mână/ Florile dalbe/ Și câți vin la toți le-nchină/ Florile dalbe/ Și-n cea mână busuioace/ Florile dalbe/ Să aibă gazda noroace/ Florile, florile dalbe”.

   Tot în Maramureș, prin colindele culese de Ștefan Hrușcă, pătrunse de mult în repertoriul național și internațional, întâlnim o variantă de final rostit în modul simplu și cuviincios al omului din popor: „Și la anul vom zâni/ Numai dacă ni-ți primi”… Ar mai fi de adăugat, în spirit maramureșean: „Rămâi, gazdă, sănătoasă/ C-ai primit corinda noastră!”

   Sfânta sărbătoare a Nașterii Domnului să vă aducă tuturor spor, belșug și bucurie! La mulți ani, cu sănătate!

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…