EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Drumuri și popasuri (IV) – Florența, Atena Italiei…

În primăvara anului 1911, însoţind grupul de excursionişti coordonat de profesorul dr. Iosif Blaga de la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, autorul ardelean Romulus Cioflec parcurgea o experienţă care îi va marca destinul de scriitor. Notarea impresiilor de călătorie, convertite în literatura memorialistică, devine o componentă importantă a operei sale. Publicate în ziarul „Românul” din Arad în cursul aceluiaşi an, articolele stau la baza volumului „De la Dunăre – în jurul Peninsulei Balcanice, prin Italia – la Dunăre”, editat în anul 2017 de istoricul literar Luminiţa Cornea.

Prin aceste impresii de călătorie, volumul ne introduce într-o realitate care determină renunţarea la convenţii prestabilite, invitând cititorul la o captivantă călătorie în timp, pentru a lua act de realități, stări și trăiri percepute cu acuitate de un veritabil gânditor umanist. Dacă în periplul prin Peninsula Balcanică și Italia, până la Roma, memorialistul ne-a obișnuit cu o anume retorică, dată de maniera descrierii locurilor de popas, împletind poezia naturii cu cea a istoriei, citind semnele încastrate în pământ, marmură și piatră, reînviind trecutul căruia i se opune prezentul, cu schimbările aduse de trecerea nemiloasă a timpului — în articolele dedicate Florenței, senzația este de largă respirație, timp captat pentru eternitate, într-un loc unde omul a reușit să se ridice deasupra efemerității condiției sale umane. La începutul secolului trecut, ca și în zilele noastre, Florența vorbește turistului folosind aceleași mijloace de exprimare, fiindcă aici se etalează splendorile Renașterii italiene:  un oraș în care timpul stă pe loc, dând omului posibilitatea de a admira frumusețea înfăptuirilor umane, venite dintr-o epocă de strălucire a geniului artistic și a înaltelor năzuințe spirituale.

În cele două articole dedicate popasului florentin: Florența: aspectul și În galeriile Florenței, descrierea se subordonează viziunii unitare și integratoare care alege, din multitudinea informațiilor istorice și culturale, pe acelea care atrag atenția cercetătorului/ scriitorului/ turistului curios, pentru o mai bună cunoaștere a esenței Renașterii italiene. Introducerea în spațiul cultural privilegiat este asigurată printr-o privire de ansamblu pe care o permite călătoria făcută cu trenul. Cititorului i se deschide perspectiva unei alte Italii: „între coastele așternute cu livezi și vii, pe două maluri ale Arno-ului, se ridică un ținut bogat: un alt oraș… Oraș liniștit, cu piețe multe, cu străzi largi, curat și răcoros”. Impresia de Atenă a Italiei este confirmată de întâlnirea cu frumosul, la tot pasul: „De jur-împrejur, o vegetație bogată și puternică… dând ocol vilelor fără număr… iar orașul este îmbrățișat de mândre grădini și parcuri răcoroase. Deasupra lor, cucerind înălțimi, stăpânesc largurile cele câteva turnuri, între care cel al Palatului Vechi, al Domului și cupola sa uriașă”. Orașul Signoriei de Medici, ctitori de cultură și protectori ai artelor, își etalează frumusețea și opulența prin tot ceea ce poate încânta spiritul, cuceritor prin aspectul său de muzeu în aer liber, prin multitudinea palatelor, edificiilor, lăcașurilor de cult, a galeriilor de artă, a parcurilor și grădinilor, purtând numele unor arhitecți, pictori și sculptori vestiți care le-au dat strălucire, învingând timpul prin creații  de valoare universală.

Nu se putea vorbi decât elogios despre o veritabilă capitală culturală, cu rol unificator în istoria Italiei: Dante Aligheri, reunind dialectul sicilian cu cel toscan a fixat bazele limbii literare italiene, în Divina Commedia, la începutul secolului al XIV-lea; câteva secole mai târziu, orașul de pe râul Arno devine capitala Regatului Unit al Italiei (1865-1870), distingându-se ca forță economică și politică, în care interesul pentru cultură a devenit politică de stat. În această perioadă Galleria delli Uffizi, construită în secolul al XVI-lea pentru Cosimo de Medici, găzduind cea mai mare pinacotecă renascentistă, devine oficial muzeu, cel mai vechi din Europa. Primul obiectiv care atrage atenția călătorului de acum un veac este Piața Signoriei care grupează în jurul palatului vechi Fântâna lui Neptun, statuia ecvestră a lui Cosimo I de Medici, cele nouă statui antice și moderne din Lojă. „Aici s-au întâlnit geniile puternice ale Renașterii: Rafael, Donatello, Orcagna, Michelangelo; aici a fost ars călugărul îndrăzneț Savonarola: o placă de bronz însemnează locul”.

Lipsit de antichitate, Florența rivalizează cu Roma prin „biserici și palate, prin mărețul Dom, acest Sf. Petru al ei”. Domul i se impune prin „uriașa cupolă a lui Brunelleschi, acoperită de picturile lui Vasari și alții”. În aceeași piață a Domului, „în mijloc e Baptisteriul, cu bogate mozaicuri”. Lucrat în linii clasice, din marmură de Carrara, aici s-a botezat Dante, strălucit exponent al Renașterii italiene. Atrag atenția cele trei porți de bronz, cu basoreliefuri reprezentând scene biblice: „Michelangelo, văzând aceste capodopere nemuritoare ale lui Andrea Pisano în Lorenzo Ghilberti” le-a numit porțile Paradisului„. Tot aici se află Biserica Santa Croce —Pantheonul Florenței  – „e o uriașă îngrămădire de marmore în stil gotic… se înșiruie, pe marea întindere a acestui locaș, mormintele scumpe ale Florenței, monumente și statui care cinstesc pe marii ei bărbați: busturi, statul alegorice, picturi, fresce — toate eternizând marile ei nume: Dante, Michelangelo, Galileo Galilei, Machiavelli, Rossini etc. Iar afară, în piață, se află statuia impunătoare a lui Dante…”.

Centrul de atracție al orașului este faimosul Ponte Vecchio de peste râul Arno, adăpostind numeroase magazine de bijuterii, care leagă două vestite edificii: Palatul Oficiilor (Galeriile Uffizi) și Palatul Pitti: „Aici e Renașterea… Florența pe care o căutam noi… aici se înșiră capodoperele fără număr ale epocii de aur”. Timpul nu este suficient pentru a le admira îndeajuns: „prin sute de săli, pe ai căror pereți abia încap pânzele uriașe de bucățele de pânză. Aici domnește geniul lui Rafael” afirmă admirativ autorul, constatând că niciun scriitor nu ar putea sintetiza „ceva din strălucirea numelor și din eternitatea coborâtă pe pânze”. Este suficient să amintească de cele 800 de portrete ale pictorilor, împărțite pe veacuri, din colecția Leopold de Medici; despre săli de sculpturi antice și moderne, care se interpun, despre picturi celebre, în fața cărora se poate zăbovi ore întregi. Același flux al vizitatorilor din întreaga lume împiedică vizionarea în tihnă a capodoperelor, ca și astăzi. Scena care deosebește veacurile ține de inovațiile tehnologice: dacă în secolul trecut scriitorul ardelean a fost impresionat de mulțimea pictorilor aflați în fața vestitelor tablouri, copiindu-le fidel, pentru o mai largă răspândire a lor, locul lor este luat  astăzi de mulțimea turiștilor care fac fotografii, încercând să imortalizeze geniul epocii de înflorire a artelor plastice.

Observații de mare finețe, ținând de o istorie a culturii europene subliniază rolul Bisericii în dezvoltarea și promovarea artelor: „Dar lumea biblică covârșește în sălile Oficiilor – și dacă seninul și liniștea virtuților creștine nu le-ai cunoscut încă, le vei simți în fața Madonelor și Fecioarelor lui Rafael, Botticelli, Fra Bartolomeo, Michelangelo, Tiziano, Caravaggio, Leonardo Da Vinci, Andrea del Sancto și atâția alții. Viața lui Iisus și sfârșitul vieții lui pământești retrăiește în închegarea frumosului etern… Emoțiunea frumosului veșnic aici se simte – într-o parte, ca și în cealaltă, prin ochii aci senini, aci resemnați ai Mariei și ai femeilor, prin căutătura dumnezeiască a Iisușilor-copii, a magilor, a îngerilor, a apostolilor, a cavalerilor, a Venuselor, prin toți ochii aceștia cată lumina vie a lui Rafael, Rubens, Correggio, Van Dyck, Veronese. Umbrele lor îți copleșesc sufletul cu eternitatea din care se ridică și îți vorbesc”. Parcurgerea cu privirea a capodoperelor renascentiste nu putea omite celebra sculptură David a lui Michelangelo, expusă în Galeria antica e moderna: „Voi ține minte liniile acestei statui mai mult decât pe ale tuturor Venus admirate în orașele Italiei”. În sala peste care statuia biruitoare a lui David domnește asupra altor statui, capodopere ale lui Michelangelo, vizitatorul simte nevoia să se încarce de forța uriașă a geniului florentin care a biruit timpul.

Este impresia pe care o transmite întregul excurs prin Florența, un oraș în care simți nevoia să revii, pentru a te conecta la lumea în care omul renascentist, genialitatea înfăptuirilor sale au dat cuvânt de ordine păcii şi armoniei, prin mesajul umanist al artei, al culturii și științei puse în slujba omului.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…