EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Corespondența scriitorilor (V)

    Așa cum am mai remarcat, opera epistolară a scriitorilor reprezintă o temă necesară de studiu, având valoarea de document,  important pentru cunoașterea omului și a epocii în care a trăit. În demersul de reconstituire a figurii unui autor, folosind acest mijloc auxiliar de cunoaștere, istoricul literar poate afla informații revelatoare despre geneza unei opere, alături de trăsături de personalitate pe care opera nu le dezvăluie. Din această perspectivă trebuie privită  corespondența G. Călinescu – Alexandru Rosetti, purtată în preajma publicării monumentalei lucrări Istoria literaturii române de la origini până în prezent, cuprinzând 28 de scrisori adresate de criticul literar directorului Editurii Fundațiilor Regale, în intervalul decembrie 1939 – mai 1941. Ele ne oferă informații inedite privind cartea, dar și contextul geopolitic din perioada marcată de recrudescența fascismului și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Corespondența cu Rosetti a fost inclusă în lucrarea „G. Călinescu. Scrisori și documente„, apărută la Editura Minerva în 1979, ediție îngrijită de istoricul literar Nicolae Scurtu. Scrisorile trimise de Călinescu reputatului lingvist și filolog român îl atestă pe omul genial, atent la sentimentele destinatarului, dar necruțător cu „ipochimenii” acelui timp: mediocrități, parveniți, literați obscuri, înregimentați politic sau beneficiari ai nepotismului care pune in funcții înalte oameni fără valoare. Deși scopul principal al corespondenței este publicarea Istoriei…, cu inerentele dificultăți legate de munca la tipografie: prelucrarea fotografiilor, introducerea unor documente inedite, supuse cenzurii politice, efectuarea corecturilor pe șpalturile trimise de editură, relația cu tipografii etc., din scrisori aflăm detalii despre o epocă marcată de frământări ideologice cărora le este victimă Călinescu însuși. Fără suportul asigurat de Alexandru Rosetti ar fi fost greu de prevăzut soarta cărții sale, odată cu intrarea României în război și numirea lui D. Caracostea la conducerea Fundației Regale. Scrisorile călinesciene sunt de o elegantă colocvialitate, ilustrând o veche relație de prietenie: și totodată îți mulțumesc pentru permanența și finețea prieteniei ce mi-ai arătat-o (dec. 1939). Se adaugă considerații pe marginea psihologiei umane: E mult mai ușor să ai talent și chiar geniu, dar e mult mai greu să fii frumos sufletește. E o însușire care nu se învață, un har — concluzia fiind una si(n)gură: Îl ai din plin, glorios, iradiant.

   Călinescu i se destăinuie lui Rosetti în cele mai sensibile subiecte: cele care vizează relațiile sale cu lumea universitară ieșeană sau altele, privind studiul unui confrate pe care îl citește „critic”, de pe poziția sa de autoritate. Vorbind despre monografia I.L. Caragiale a lui Șerban Cioculescu, se declară intrigat de studiul arid, operă de arhivistică și cercetare științifică din care lipsește personalitatea criticului literar. În viziunea lui Călinescu, critica literară cere o abordare complexă: Orice capitol, chiar cu mijloace erudite, trebuie să împlinească omul… Lipsește capitolul esențial „Caragiale și caragialismul”, căci Caragiale e un exponent al unei spețe, e sinteza lui Mitică+Eleuhteriu Popescu+Rică Venturiano. Împărțirea pe capitole a cărții i se pare nerelevantă pentru ilustrarea laturii balcanice a scriitorului: caragialismul lui, pe care, adaugă echidistant, chiar și Lovinescu îl intuise. Face propria exegeză: Caragiale e un bufon, un Nastratin și deci un urmaș al lui Anton Pann și precursor al lui Ion Barbu {…} În fond, Caragiale are acea profundă complexitate a tipului valaho-balcanic, mai fin (în sensul grec) decât tipul moldavo-ardelean, dar părând mai vulgar din cauza expresiei. Conștient de valabilitatea ideilor sale, Călinescu le va introduce în Istorie, la capitolul Specificul național.

   Corespondența descrie atmosfera de la Iași, ostilă lui Călinescu: Pascu! o comedie și în același timp o primejdie. Se laudă că va mătura Universitatea și e în stare. Printr-un raționament (?!) simplist {…} m-a clasificat printre francmasoni. {…} Sunt în stare să mă suprime. (18 XI 1940). Peste o lună de zile situația se prezintă și mai rău: Nu-i de trăit aici. Veșnice scandaluri. {…} La începerea cursurilor Iordan a fost atacat verbal de un oarecine, eu însumi odată cu el (nu eram de față).

   Deunăzi, incident penibil cu Octav Botez, săracul. După cursul meu, cu destule aluzii la omul care a fost, a intrat și el și a voit să vorbească. S-a făcut un scandal monstru, vociferații, bătăi în ușă, leșinări de fete. Culmea: agresorul prim, un student de-al meu…     (7 dec 1940). Comemorarea savantului Nicolae Iorga, dar și teoriile călinesciene despre Specificul național nu conveneau. Finalul scrisorii este dramatic: Scapă-mă de aici! Dorește să obțină un concediu, medical sau de studii, vrând să fie mai aproape de carte, pentru efectuarea corecturilor. Asistă oripilat la manevrele din culisele Universității ieșene: Doi ipochimeni, Ivănescu și Scorpan, „doctori” de ultimele zile pândesc cu uneltirile știute catedrele Iordan și Botez… Considerațiile reflectă situația de o stranie similaritate cu prezentul: Răsturnarea valorilor în așa hal, încât meritul să fie pedepsit și piticenia intelectuală premiată  sperie gândul (22 XII 1940). Deși se declară optimist, încredințat că falsitatea intelectuală nu rezistă, realitatea e sumbră și schimbările, numirile pe criterii politice îl îngrijorează, fiindcă surpă temelia oricărei activități științifice. Nu s-a făcut așa ceva în nicio țară. (18 ian.1941) În luna februarie afla din ziarul Universul despre numirea lui D. Caracostea la Fundația Regală. Îl sfătuiește pe Rosetti să îi dea o funcție onorifică: consilier de editură pentru cultura germană. E oportun, decoros și neînsemnat.

   În luna martie se liniștise, aflând că D. Caracostea voia doar revista, nu și editura Fundației Regale. Stabilește datele tehnice pentru carte: coperta cartonată, paginile legate, prețul pentru categoriile de cititori: 1000 de lei formatul mare, 160 de lei  compendiul destinat elevilor, studenților. Amănunt interesant despre cartea al cărei scop este să impună judecăți de valoare: Un mijloc este aducerea laolaltă a lui Cantemir cu Lovinescu, formând interesul și al profesorilor și al literaților. (12 III 1941). Deși rivali în plan publicistic, tânărul Călinescu recunoaște importanța criticului modernist în evoluția literaturii române. În scrisoarea următoare, acceptând  culoarea portocalie propusă pentru coperta Istoriei, trece la problemele stringente ale zilei: schimbările de natură politică din România și soarta războiului. Pentru primele are deja pregătită răzbunarea: Meditez niște eseuri despre oamenii mediocri în niște locuri proeminente, reci, onctuoase, cu demonstrarea inexistenței și arătarea tuturor funcțiilor.

   Situația complicată a războiului este tratată din perspectiva principalelor state europene: Rusia, Germania, Anglia. Încă se speră într-o „Germanie dehitlerizată” și în victoria aliaților. Se întreabă retoric: „Oare când se vor dezmetici italienii să doboare pe Sima al lor?” Situația în România este periclitată de „agresiunea hienelor” și rezerva diplomației românești privind politica externă. Cert este că războiul e aproape de România; se zvonește că Axa a atacat Rusia și a comasat numeroase divizii în Bucovina și pe Prut. Prevede sfârșitul războiului prin înfrângerea Germaniei: „n-avem mult de așteptat: mai-august” (3 mai 1941). Ultima scrisoare, din 24 mai, confirmă zvonurile de înlocuire a lui Rosetti de la conducerea editurii, de către D. Caracostea. Călinescu este încă încrezător, sperând că succesul Istoriei îl va convinge pe mareșal de seriozitatea muncii de sub directoratul său. Schimbarea situației de pe front va influența și destinul editurii: „De vreme ce K.K. a venit pe căi politice, va cădea la fel. {…} K.K. nu poate rămâne acolo după căderea nemților”. Cuvintele de consolare sunt urmate de strategii militare pentru care, se pare, Călinescu a avut vocație. Are minima prudență de a evita un pronostic, sfârșind scrisoarea cu un înțelept verb la viitor: Vom vedea…

   Istoriei călinesciene, acuzată în timpul războiului de simpatizarea scriitorilor evrei, i s-a reproșat în postbelic neglijarea aceleiași categorii de scriitori. A fost nevoie de mult timp până la reeditarea lucrării: în 1982 apare la Editura Minerva ediția a II-a, urmată de altele, în 1984 și 1988. Compendiul destinat elevilor și studenților a apărut în 1945, la Editura Națională -Mecu. Munca titanică la carte, geniul autorului, eforturile de publicare într-o epocă de schimbări dramatice au făcut posibilă înscrierea Istoriei călinesciene în circuitul cultural național, rămânând până astăzi un reper valoros în studiul literaturii române.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…