EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Drumuri și popasuri (III): În Țara Zeilor

   Grecia vizitată de turistul contemporan pare o desfăşurare fascinantă de culori, miresme și sunete, sinestezii încântătoare. Călătoria pe mare, în drum spre insulele puse sub protecţia unui zeu descins din mitologie, sau a unui sfânt creştin, deschide privirea  spre un spaţiu interior, nuanţând tonuri de albastru care, odată filtrate în iris, decantează senzaţii pure de senin, topite în  liniştea de început de lume. Privirea se împrospătează la vederea caselor văruite în alb și albastru, delimitate de străzi înguste, dispuse în trepte săpate în piatră. Descoperim o vegetație luxuriantă: bolţile din viţă-de-vie, arborii mediteraneeni, cu flori liliachii, albe, roşii şi albastre; din loc în loc, cişmele cu semnul crucii pus temeinic pe piatra văruită în alb indică apa sfântă: „to agheasmata„. Munţii acoperiţi de măslini îşi caută punctul de sprijin în cer şi  coboară în pante tot mai line spre mare; în linia de întâlnire iau naştere golfuri largi şi liniştite, adăpost pentru vasele albe, graţioase egrete ce spintecă valurile albastre, îndreptându-se spre insule. Drumul pe uscat este şerpuit, călăuzit de leandrii care pun în aer culoare vie şi parfum subtil. Aerul Greciei este şi el parfumat: un miros delicat, senzual, de yasmin pătrunzător. Prin grădini, camelii, gardenii, hibiscus, bunghenvilee…

   Turistul ştie că a ajuns în Ţara Zeilor,  unde Muntele Olimp, Pyerides, Pelyon dau glas trecutului, lăsând o întreagă mitologie să îi pătrundă în conştiinţă. Urmele trecutului, semne ale ilustrei civilizații eline, vorbesc și astăzi prin ecoul captat în temple şi amfiteatre. Iar prietenoasa fuziune dintre civilizaţia antică şi cea creştină este un alt motiv de fascinaţie: Meteora, pe de o parte, şi Athosul, de cealaltă parte, leagă pământul de cer prin mănăstiri parcă desenate de o mână măiastră pe bolta albastră. Şi pretutindeni, pe câte o înălţime, vezi steagul ţării fluturând în falduri de alb şi albastru, dominând cu seninătate  istoria multimilenară. Călătoria în Grecia este o experienţă afectivă şi spirituală de neuitat.

   Nu tot aşa arăta Grecia în anul 1911, când un tânăr scriitor ardelean, rămas în literatură prin scrierile sale memorialistice, ajunge aici primăvara, însoțind grupul de excursioniști de la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov, în tradiționala excursie tematică organizată de profesorul Iosif Blaga, unchiul marelui poet român. Impresiile de călătorie au fost publicate în cursul aceluiași an în cotidianul „Românul” din Arad, fiind reunite ulterior în volumul „Romulus Cioflec. De la Dunăre prin Peninsula Balcanică și Italia, la Dunăre. 1911″, ediție îngrijită de istoricul literar Luminița Cornea. Excursioniștii brașoveni, îmbarcați la Constanța pe maiestuosul vas „România” își încep periplul prin Peninsula Balcanică, făcând popasuri în capitale și orașe pe unde istoria a lăsat semne adânci. Drumul din portul Pireu până în Atena îl fac cu tramvaiul electric, în numai 20 de minute. În ciuda aspectului modern al capitalei, cu impresia de viaţă dinamică  susţinută de forfota din bazar şi comunicativitatea deosebită a grecilor, tonul scriitorului ardelean este mai ales critic. O primă impresie, vădit negativă, este a oraşului „mercantil”, care nu se deosebeşte de altele moderne, chiar dacă poartă în sine semnele culturii şi civilizaţiei antice. Splendoarea clădirilor din Atena, lucrate după modelul templelor şi al teatrelor, cu şiruri de colonade şi pilaştri, împodobite cu statui, care adăpostesc sedii importante: Universitatea, Academia, Biblioteca Naţională, Palatul Regal ori stadionul Averof, lucrat în marmură, care „mai că ar fi încăpător pentru toţi atenienii”, toate clădirile publice, uimitoare prin eleganţa lor, nu îi trezesc admiraţia. Scriitorul constată cu amărăciune că investiţiile grandioase au fost făcute de „bogătani greci”,  care la rândul lor au exploatat pe alţii. Un astfel de spoliator este Zappa, „grec îmbogăţit din sudoarea ţăranilor români” care a sprijinit construirea Zappeionului. Pentru ridicarea stadionului Averof s-au folosit „patru milioane de lei storşi tot din sudoarea ţăranilor din România”. Semnul de prosperitate al Greciei îl reprezintă, pentru călătorul de la începutul veacului trecut, „industria şi comerţul”, practicate într-o ţară cu pământ puţin şi teren arid. Grecii întreprinzători pleacă în țările vecine; acolo se îmbogăţesc – apoi, de la distanţă, „sprijină  cultura şi arta grecească”. Efectul anilor de domnie fanariotă în România şi al nefericitei alianţe cu Eteria a lui Tudor Vladimirescu îl marchează pe scriitor. Ceea ce apreciază sincer la greci, văzuţi în propria ţară, este totuşi cultul pentru trecut și, ca o consecință naturală, patriotismul și iubirea de neam. Deşi reticent, românul admiră acele virtuţi ale grecilor care „îţi vorbesc în clădirile publice, în monumente și în serbări: vorbesc prin dărnicia bogaţilor neamului. Reînviind trecutul, ele tind să dea viaţă şi putere prezentului„. Iar concluzia este în favoarea grecilor contemporani: Prin acestea, grecii au dreptul la considerația Europei.

   Fiind vorba de o excursie tematică, grupul parcurge un traseu cultural prestabilit: „Biserica Sfintei Fecioare, zidită la 418 de soţia împăratului Teodosiu”, Muzeul de Artă, cel Istoric şi Etnologic. Aici admiră „sarcofagii, care sunt adevărate opere sculpturale de prin veacul al V-lea şi al VI-lea înainte de Hristos, o copie de pe Atena din Parthenon (…),  înaripata zeiţă a biruinţei, Nike, cu fineţe şi bogăţie de linii, de Phidias, un Hermes de Praxiteles…” Colecţiile de artă pentru podoaba locuinţelor, obiectele şi tezaurele găsite de Schliemann, ca şi muzeul etnografic şi istoric, ce reflectă epoca de luptă pentru libertate, sunt elemente care suscită interesul viu al intelectualului, preocupat de conservarea trecutului şi evoluţia civilizaţiei greceşti. Vederea Acropolei, cetatea aflată pe stânca situată la 70 de metri înălţime şi 200 m deasupra mării, îl emoţionează,  inspirându-i o atitudine elegiacă: „Tăcere, dar… Tăcere nu numai ţie, istoricule, care poţi să dai viaţă fiecărei clipe a Atenei care nu mai este, dar tăcere vouă, tuturor profanilor care puteţi înţelege că vă găsiţi în faţa unui mormânt. Fiindcă aici zac îngropate nu numai ţărâna (…) ci toate exerciţiile, luptele şi jocurile, toate zeităţile, rugăciunile şi sacrificiile, toate corăbiile înecate la Salamina, toate oasele risipite la Maraton! Aici sunt îngropate credinţa şi voinţa supremă de la Termopile şi civilizaţia adunată din trei continente”.

   Ochiul de istoric descoperă în spaţiul cetăţii importante vestigii: Parthenonul, Templul Atenei, Erehteionul, Templul lui Nike şi Cariatidele, Propyleele, Teatrul lui Dionysos, grota lui Esculap, Teatrul Odeon, Templul lui Tezeu, Templul lui Juppiter, grota în care a fost închis Socrate. Îl impresionează avatarurile istoriei, resimţite în mândrele vestigii: „Niciun templu nu e întreg. Partenonul care a fost transformat pe rând în biserică grecească, în moschee şi în magazie de praf de puşcă, a fost spintecat în două de o explozie pe care-au mijlocit-o veneţienii, cu tunurile”.

   Călătorul erudit transportă cu sine un bagaj apreciabil de cunoştinţe în domeniul istoriei, al artei, al mitologiei. Plin de rezerve faţă de grecul contemporan, este preocupat de întâlnirea cu grecul vechi, cel de pe vremea lui Pericle, când a înflorit cultura greacă, dobândind prestigiul epocii elenistice. Contactul cu realităţile istorice ale Greciei de la începutul secolului XX îl întristează. Vestigiile sunt acoperite de tăcere, iar cetatea strălucitoare de altădată, cu temple măreţe şi porticuri elegante, îşi înalţă deznădăjduit braţele spre cer, invocându-şi zeiţa protectoare. Oraşul vechi este condamnat la o dureroasă tăcere, vechiul grec nu mai  există. Vicisitudinile istoriei, cuceririle străine, lipsa de interes a grecilor înşişi,  determină starea de abandon în care pare că s-a cufundat vechea cetate. Prin contrast, prezenţa grecului nou, limbut şi gălăgios, imitând, fără să-şi dea seama, obiceiul vechilor atenieni de a se deda dezbaterilor politice, este supărătoare şi agasantă. De aceea este de preferat tăcerea pietrelor, sau a marmurei, martore ale unui trecut vremelnic, îngropat în ruine.

   În tonul elegiac al scriitorului ardelean este multă poezie. Chiar dacă vestigiile nu vorbesc, ele domină cu statornicie timpul, înfruntând veacurile. Citindu-l, mă gândesc la starea de transfigurare trăită la cursurile de literatură comparată ale profesoarei noastre, Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care ne purta pe toți în Țara Zeilor, făcând timpul să reînvie. Parcă o aud și acum spunând: „Călătorul nu vine în Grecia pentru a afla, el vine pentru a i se confirma şi a i se certifica„. În Grecia avem certitudinea măreţiei unei civilizaţii al cărei glas îl mai aud încă iniţiaţii.

 

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…