EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Mituri și rituri. Interferențe (III)

   Asociate cu misterele eleusine, despre care am vorbit în episodul trecut, sunt misterele orfice la baza cărora se află orfismul, o doctrină secretă provenită din Tracia și răspândită în Grecia, probabil în secolul V î.H. Adepții ei se considerau urmașii lui Orfeu. Legenda lui Orfeu a cunoscut numeroase interpretări în antichitate, de la grecii Pindar, Hesiod, Platon, până la Apollonius din Tyana și romanii Cicero, Vergiliu, Ovidiu. În mitologia greco-romană, Orfeu este fiul lui Apollo, zeul luminii, protector al artelor — și al lui Calliope, muza poeziei epice și a elocinței. Pindar relatează că la naștere Orfeu a primit de la Apollo lira, instrument creat de Hefaistos/ Vulcan, iar Calliope i-a pus pe limbă trei stropi de rouă și l-a înzestrat cu darul de a alcătui stihuri minunate. Se spune că în timp ce cânta, desfătându-i pe zei, nimfele dansau, întreaga Fire era cuprinsă de beatitudine: stâncile se mișcau, fiarele se îmblânzeau. Alte surse îl indică pe Oeagrus, regele trac, drept tată al lui Orfeu; așa se explică de ce el îi însoțește pe argonauți în căutarea lânii de aur. Cântecul său potolește valurile mării și îi apără pe marinari de pericol, acoperind cântecul sirenelor care i-ar fi atras în adâncuri.

   Orfeu se va îndrăgosti de Euridice, o frumoasă nimfă (după Ovidiu: naiadă, nimfă a apelor, iar după Vergiliu: driadă, nimfă a copacilor). Fericirea celor doi durează foarte puțin, Euridice pierind din cauza mușcăturii unui șarpe veninos. Neputându-se împăca cu durerea, Orfeu pleacă în căutarea iubitei, în Infern. Se spune că, la auzul cântecului fermecat, Caron îl trece Styxul, fără a-și cere banul ritual; Cerberul îi deschide calea, iar Orfeu ajunge în fața tronului pe care stăteau Hades și Persefone. Înduioșați de cântecul minunat, ei i-o redau pe Euridice, însă cu o condiție, de a nu se uita la ea până nu ajung pe pământ. Puțin înainte de a ieși din Infern, Orfeu își întoarce capul, asigurându-se că soția îl urmează. Este momentul când o pierde definitiv, ea alunecând înapoi, înghițită de umbre. Nicio rugăminte nu va mai face posibilă regăsirea lor în viața pământeană.

   Orfeu se va retrage în ținuturile natale, în Munții Traciei, nemaigăsind consolare decât în muzica lui. A murit sfâșiat de menade/ bacante, preotesele lui Dionysos/ Bachus, furioase că ar fi refuzat să li se alăture, cu cântece vesele, în petrecerile orgiastice. După o variantă care explică influența în lumea antică a cântărețului-bard, prototipul artistului, se spune că muzele au adunat bucățile din trupul lui și le-au îngropat pe muntele Pierides (sediul muzelor, cf. Lucretius, De rerum natura). Capul și lira i-au fost aruncate în râul Hebrous și purtate pe Marea Egee până pe insula Lesbos, devenită sediul poeziei lirice. Capul lui Orfeu ar fi continuat să vorbească, enunțând profeții, ca și templul lui Apollo din Delphi. Vestita lui liră, spune o variantă a legendei, a fost ridicată de Apollo la cer, alcătuind Constelația Lirei, a cărei strălucire  va reaminti perpetuu puterea cântecului și a iubirii care învinge  moartea. Alte variante legate de moartea lui Orfeu implică lumea olympică. Afrodita le-ar fi stârnit pe bacante împotriva lui Orfeu, nemulțumită de decizia lui Calliope care nu a susținut-o, într-o dispută avută cu Persefone. În legenda lui

   Ovidiu, se spune că Orfeu moare lovit de fulger, de teamă ca secretele lumii de dincolo să nu fie dezvăluite muritorilor, în timpul misterelor orfice. În religia elenă din perioada clasică târzie, cultul orfic se baza pe poemele și cântecele lui Orfeu. Spre deosebire de cultul lui Dionysos, cel orfic presupunea abținerea de la carne, vin și dragostea senzuală, având drept scop ajungerea după moarte în Elysium, după o viață curată, trăită în credință. Nu la fel se prezintă orfismul tracic. Istoricul Arrian, din secolul II î.H. amintește în opera sa Bythinica despre o nimfă numită Tracia, care a dat și numele țării. Corespondentul în indoeuropeană este Perke, de la „per”/ „pir”/ „per(k)” ce însemna stâncă, pisc, piatră. El denotă cultul tracilor pentru o divinitate a munților, identificată la greci cu Cybele, frigiana. Fiul ei este Perkos, venerat în timpul romanilor ca „Heros equitans” (războinic călare/ călărețul trac), care apare pe pietrele funerare din Tracia. Zeița Mamă Perke/ Tracia era venerată în cadrul unei ceremonii desfășurate în peșteri, sub forma unor formule extatice, asimilând cultul Cybelei frigiene, de celebrare a fertilității. Cultul a influențat serbările dionisiace și ritualurile de sacrificiu ale orfismului.

   Tot din Tracia provine latura apolinică a cultului, prin venerarea unei zeițe solare. În mitologia greacă ea este numită Hepta/ Hypta și reprezintă cea de-a șaptea treaptă a Teogoniei/ inițierii orfice. Fiul Heptei, era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele Zagreus. În Teogonia orfică el devine Dionysos/ Zagreus, sacrificat în ceremonii sub forma unui taur. Sacrificiul simboliza, în hierogamie treapta a șaptea a creării Universului. Grecii    l-au numit pe Dionysos Sabazios, după cum arată inscripții descoperite pe stânci și indică originea sa frigiană. În tragediile lui Sofocle apare un zeu identificat cu Apollo. Caracterul heteroclit al lui Dionysos/ Zagreus este rezultatul îmbinării calităților lui Helios și Chronos, a cerului cu pământul. Adepții lui Sabazios, în cadrul ceremoniilor rituale, își găsesc izbăvirea în mod individual, prin celebrarea actului inițiatic menit să aducă nemurirea sufletului, dar și a trupului.

   Din legătura lui Zagreus cu Zeița Mamă ia naștere primul preot al cultului trac: primul rege trac Rheseu, numit și Orfeu/ Zalmoxis („Orfeul nordic”): „cel care se află pe culmi”. La istoricul Herodot Zeița Mamă a tracilor este identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionysos, iar fiul celor doi este Ares, zeul cailor la traci. Scriitorii greci susțin originea tracă a lui Ares, care apare că personaj în Iliada lui Homer, cu numele căpeteniei trace Akamos. Ritualurile orfice constau inițial în repetarea Teogoniei și a Cosmologiei. Actul comemorativ presupunea parcurgerea a 10 trepte inițiatice, după succesiunea 4, 3, 2, 1. Primele patru trepte o semnificau pe Zeița Mamă în cele patru ipostaze ale materiei: pământ, apă, aer și foc. Cosmogonia vorbește despre liniștea primordială (și la Eminescu, Blaga, Arghezi apare imaginea  liniștii „de început de veac”/ lume”). Partogeneza, în treptele 2, 3 și 4 celebrează nașterea lui Zagreus. Următoarea etapă a ceremoniei este o triadă, care vorbește despre strălucirea fiului Soare aflat la zenit: pentada, corespunzător axei soare-foc. Hexada, treapta a șasea, indică emisfera de sus și cea de jos, delimitând Spațiul sacru de  Univers. Heptada, treapta a șaptea, ilustrează nunta sfântă: hierogamia, semnificând actul creației. De aici derivă numele frigian al zeiței Heptia. Celebrarea era făcută prin sacrificarea unui taur al cărui sânge curgea pe altar sau în țărână, simbolizând poala Zeiței Mamă. Octada indica nașterea unui fiu sacerdot, cu puterea de rege, iar în treapta a IX-a avea loc învestirea lui cu oficiul sacru și cu puterea lumească: Eneada. În ultimă treaptă, decada, fiul sacerdot se stinge din viață și devine nemuritor în lumea de apoi.

   Reprezentarea întregii decade cosmice a orfismului trac se păstrează la mormântul Svestari din Bulgaria, în incinta cetății geto-dacice Daosdava, al cărei nume înseamnă „Orașul lupilor”.

Anticii greci îl numesc, așa cum am arătat înainte: Orfeu/ Rhesus/ Zalmoxis. Ne atrage atenția, desigur, denumirea treptei a IX-a: Eneada, care a dat titlul epopeii lui Vergilius: Eneida, prin utilizarea numeralului din limba greacă. Eneas, personajului principal al epopeii romane, este fiul zeiței Venus și al muritorului Anchises. Când grecii pătrund prin vicleșug în cetate și o trec prin foc și sabie, Venus i se arată lui Eneas deghizată în fecioară tracă și îl sfătuiește să adune pe supraviețuitorii măcelului, transferându-i într-o nouă țară, al cărei nume nu i-l dezvăluie. În epopeea lui Vergilius, Eneas este prototipul întemeietorului de cultură și civilizație: un inițiat în tainele istoriei romane pe care o cunoaște operând același act al coborârii în Infern (katabasis). El este modelul exemplar al eroului, învestit cu oficiul sacru și cu puterea lumească.

   Românii nu păstrează o asemenea carte a etnogenezei. Ei au coduri și simboluri încastrate în cântecul și dansul popular, în portul național, în limbajul paremiologic, în toponime și antroponime. Unul se păstrează în expresia „Vine moș Ene pe la gene”, folosită până mai ieri. Un grup de întreprinzători din orașul Fieni, adepți ai hranei sănătoase, autointitulați Fiii Enei, promovează azi (cu succes) rețetele bunicilor, revendicându-și numele dintr-o legendă locală.

Mai puțin folosit ca prenume, numele de familie este întâlnit frecvent în Muntenia. În Moldova i-a dat prestigiu nemuritor compozitorul George Enescu, un „rapsod” care a ridicat muzica românească la rang de universalitate.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…