EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Mituri și rituri. Interferențe (II)

 

Partea de moștenire arhaică din spațiul românesc, așa cum arătam într-un articol precedent, indică elemente de fuziune cu ritualuri din era precreștină, fapt atestat și de  Focul lui Sâmedru, obiceiul practicat în anumite zone din Muntenia, Moldova și Oltenia. Sunt reminiscențe dintr-un trecut comun, existent în lumea antică și răspândit/ preluat de celelalte popoare.

Obiceiul agricol/ pastoral specific spațiului românesc, atestă similitudini cu Misterele eleusine, ritualuri desfășurate în Grecia, din secolul VII î. H. până în secolul IV d.H., când sunt interzise din ordinul împăratului Teodosie. Apropierea de numele sărbătorii creștine Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, este favorizată de etimonul onomastic care o desemnează pe Demeter, zeița pământului și a holdelor, a vegetației și a roadelor, numită la romani Ceres. Este binecunoscută legenda zeiței, pe care ne-o relatează în Fastorum libri IV Ovidius, poetul latin exilat la Pontul Euxin. Legenda spune că zeița Demeter avea o fiică deosebit de frumoasă: Persephone /lat. Proserpina, al cărei tată era Zeus / Jupiter. Cea mai mare bucurie a copilei era să coboare primăvara pe pământ și să se joace împreună cu prietenele ei, culegând flori. Într-o zi de primăvară, însoțind-o pe mama ei care fusese invitată la o serbare a zeițelor mame, ea își alege locul de joacă într-un ținut deosebit de frumos, la o margine de mare. În timp ce alerga veselă pe câmpul înflorit, alegând florile preferate: șofranul și crinul, fata se depărtează de prietenele ei, ajungând într-o vale umbrită, plină de mireasma tare a crinului. Pământul se deschide brusc în fața ei și îi iese în cale Hades/ Pluto, zeul subpământean, rege al ținutului umbrelor. Având consimțământul lui Zeus, el o răpește pe tânăra zeiță și se căsătorește cu ea, făcând-o regină a ținutului subpământean. Disperată, Demeter își caută zadarnic fiica, străbătând munții și peșterile, pădurile, câmpiile și izvoarele, întrebând pe toți dacă nu i-au văzut fata. Înhamă la carul ei doi șerpi uriași cu care străbate mările, strigându-și fiica, însă aceasta nu o mai putea auzi. În semn de jale, Demeter aprinde doi pini, ca niște torțe, din vârful înaltului munte Etna. Deghizată într-o bătrână sărmană, ea ajunge în Attica, în Eleusis, unde domnea Celeu cel bătrân, a cărui fiică o întâmpină pe Demeter, întrebând-o ce caută în asemenea locuri pustii. Zeița își spune durerea și întreaga familie a regelui își arată compasiunea, mai ales că și regele avea un fiu, Triptolemus, care era foarte bolnav. Înduioșată de buna primire, zeița renunță la postul îndelungat și culege de pe câmp mac copt, astâmpărându-și foamea. Se așază apoi la masă cu familia lui Celeu, ospătându-se cu lapte, poame și miere de aur în faguri. Triptolemus primește de la zeiță lapte dulce amestecat cu macul adormitor și își revine. Recunoscătoare, zeița vrea să îl înzestreze cu darul nemuririi, călindu-l peste noapte în foc, dar este surprinsă de regină, care îi smulge copilul din brațe. Astfel Triptolemus va rămâne un pământean muritor. Zeița însă duce mai departe actul recunoștinței și îl înzestrează pe copil cu alte daruri, folositoare vieții sale pământești. Îl învață să are, să semene, iar el va fi primul care primește de la pământul bine lucrat grâul dătător de viață. De la el învață și locuitorii Atticii meșteșugul agriculturii. Zeița pornește din nou în căutarea fiicei: străbate Marea Egee și Marea lui Icar, se ridică apoi la stele, iar acestea o sfătuiesc să întrebe Soarele/ Helios, singurul care fusese martor la răpirea Persefonei. Înduioșat de rugămințile fierbinți ale Demetrei, soarele îi dezvăluie adevărul, spunându-i că fiica ei stăpânește al treilea tron al lumii, ca soție a lui Hades (conform legendei, după ce Zeus îl ucide pe Cronos, care-și înghițea copiii, cei trei titani își împart lumea: Zeus stăpânește Cerul și Olimpul cu zeii, Poseidon — mările și oceanele, iar Hades — lumea subpământeană). După ce află adevărul, Demeter merge la Zeus și îi cere să îi redea fiica, dovedindu-și iubirea paternă. Zeus încearcă să o convingă că Hades este un ginere vrednic, însă rugămințile insistente ale zeiței îl înduplecă și decide ca Persefone să petreacă o jumătate de an sub pământ, alături de soț, iar cealaltă jumătate alături de mama ei, în Olimp. Zeița este de acord și, renunțând la hainele cernite, se îmbracă în alb, punându-și pe creștet cununa de spice. Pe pământ, după o secetă pustiitoare, cresc holdele bogate. Oamenii îmbracă și ei veșminte de sărbătoare, în ziua de 12 aprilie, celebrând ritual reîntoarcerea pe Pământ a Persefonei, la începutul primăverii. Ridică un templu în cinstea zeiței Demeter și organizează serbările eleusine. Transferate în spațiul roman, ele poartă numele de Cerealia, sărbătoare agrară desfășurată între 13 și 19 aprilie. La venirea toamnei, când Persefone se întoarce în Infern, alături de soț, Demeter se întristează — și odată cu ea întreaga natură. Timp de șase luni frunzele bătute de vânt și ploi se ofilesc și cad pe pământ, florile mor, iar ogoarele rămân pustii. Natura intră în extincție, pământul doarme, visând reîntoarcerea zeiței.

La Eleusis se vor organiza anual în cinstea zeițelor sărbătorile cunoscute sub numele de „mistere”. Cele din primăvară sunt Micile mistere — Myesis, cele de toamnă sunt Marile mistere — Teleta. Asemenea misterelor orfice din Tracia, alături de care s-au dezvoltat, Misterele eleusine au parțial un caracter esoteric, generând credința în mitul nemuririi sufletului. Pe lângă cele două zeițe chtoniene, misterele eleusine au fost sărbătorite mai târziu la Elefsina, adăugându-l pe Dyonisos / Iachos considerat simbol al forței creatoare a naturii. Cultul acestor divinități, la care au fost admiși inițial doar atenienii, s-a bucurat de o largă răspândire în antichitate, ajungând până în Egipt. Inițierea în cult se făcea în cadrul unei ceremonii tainice de purificare, manifestată prin rostirea unor formule magice. Cercetătorul Walter Burkert explică prevalența implicării subiective a participanților, bazată pe experiența personală a transei, dat fiind interesul omului străvechi pentru moarte și ritualurile extatice. Marele mister — Teleta — avea loc toamna, timp de nouă zile, începând cu a 15-a zi a lui Boedromion, la începutul lui octombrie, comemorând coborârea Persefonei în Infern. Inițierile, ca și purificările, erau săvârșite de sacerdoți mascați în nimfe, satiri și salieni. Ceremoniile erau însoțite de muzica fluierelor frigiene și a timpanelor, ca și de dans. Prin ritmurile monotone se crea o atmosferă extatică, posibilă transei. În ziua a șaptea a ceremoniilor se organizau întreceri în cinstea zeițelor, ultimele două zile fiind dedicate inițierii și ofrandelor. Aristotel descrie efectul cartartic al muzicii eleusine în lucrarea Politeia Athenaion.

Mircea Eliade, în Istoria credințelor și ideilor religioase, analizează în volumul I, capitolul XII, Misterele din Eleusis, sub dublul lor aspect, de ceremonii publice și ritualuri secrete, afirmând: „unele ceremonii comportau legomena, scurte formule liturgice și invocații”, conținutul lor nefiind cunoscut decât inițiaților — și expune propria ipoteză: „Probabil că în timpul nopții avea loc actul suprem al inițierii: epopteia, viziunea accesibilă celor care fuseseră inițiați cu un an înainte. Ziua următoare era consacrată mai ales riturilor și libațiilor pentru morți, iar în cea de-a noua zi, ultima, mystii se întorceau la Atena”. (p. 294)

Punând în discuție numeroase studii dedicate misterelor eleusine, Mircea Eliade concluzionează: „Inițierea revela atât apropierea de lumea divină, cât și continuitatea dintre viață și moarte — idei împărtășite de toate religiile arhaice de tip agricol, dar respinse de religia olympică. Revelarea continuității misterioase dintre viață și moarte îl reconcilia pe epopt cu ineluctabilitatea propriei morți”, răsplata venind post mortem, când inițiatul trecea în lumea drepților, în timp ce neinițiații rătăceau în tenebrele infernului. Misterele eleusine de după epoca lui Pisistrate au completat religia olympică și cultele publice, fără a se opune religiei oficiale: „Principala contribuție a fost de ordin soteriologic„. (p.296) Așa se explică succesul avut asupra atenienilor, dar nu pot fi ignorate nici misterele de la Samothrace, centru inițiatic pentru țările nordice: Tracia, Macedonia, Epir. „Ceea ce singularizează secretele eleusine este faptul de a fi devenit un model exemplar pentru cultele de mistere. {…} Mitologizarea și hermeneutica lor vor sfârși prin a modela stilul unei întregi epoci. Secretul sporește prin sine valoarea lucrului care trebuie învățat — scrie Plutarh, in lucrarea Despre viața și poezia lui Homer. Medicina, ca și filosofia posedă, se știe, secretele inițiatice pe care diverși autori le comparau cu aspectele eleusiniene. {…} Incendiul sanctuarului și suprimarea Misterelor nu înseamnă sfârșitul oficial al păgânismului, ci numai ocultarea lui. Secretul de la Eleusis continuă să obsedeze imaginația cercetătorului”, spune Mircea Eliade în finalul capitolului. Misterele eleusine au înflăcărat nu doar imaginația cercetătorilor, ci și a scriitorilor și filosofilor pe care i-au inspirat în timp.

 

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…