EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Nevoia de modele (II) –  Eugen Simion

 

A trecut luna octombrie, revărsând peste plaiuri, ponoare și câmpii frumuseți neasemuite, în lumină dulce-aurie. Anotimp al splendorilor policrome etalate cu generozitate, dar și al nostalgiei și reveriei, toamna este  prilej de rememorare, readucând în lumina recunoștinței pe cei care ne-au marcat devenirea umană, profesională. Și poate că mulți și-au adus aminte, în acest octombrie însorit, de criticul, teoreticianul și istoricul literar Eugen Simion care ne-a părăsit anul trecut, într-o zi umbrită implacabil de trecerea sa la cele veșnice. Cu gândul la Profesorul care ne-a călăuzit în „anii de ucenicie” ai studenției noastre, am ales pentru editorialul de astăzi un model contemporan: Academicianul Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chijdeanca/ Prahova, d. 18 octombrie 2022, București).

Evocarea unuia dintre marii oameni de cultură ai României postbelice și postdecembriste, care a lăsat moștenire o operă impresionată, este tributul de recunoștință din partea celor care au avut privilegiul de a-i fi discipoli, fără a putea acoperi, în economia unui text, vastitatea preocupărilor și amploarea operei publicate.

Profesorul Eugen Simion avea eleganța acelui „noblesse oblige„, manifestată în discursul public și privat: o admirabilă ținută intelectuală dublată de un simț etic deosebit. La cursurile de Literatură Română Contemporană vorbea liber, cu dezinvoltura celui ce stăpânea cu măiestrie subiectul. De fiecare dată — stând în picioare, pentru a putea cuprinde imensul spațiu sonor în care siluetele noastre se ridicau, mlădițe crescute la trunchiul unui copac viguros. Ne captiva cu erudiția gândirii, ne atrăgea cu farmecul vocii ușor graseiate care aduna cuvintele în idee, cu grijă pentru fiecare cuvânt rostit care, odată pronunțat, devenea judecată valorică incontestabilă. La cursul lui Eugen Simion veneai de drag, nu din obligație; ca și la cel de Literatură Comparată al Profesoarei Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dorința era de a găsi un loc liber în Amfiteatrul Odobescu, luat cu asalt de mulțimea auditorilor. Ieșeai înviorat din sală, trăind starea de grație a elevației intelectuale pe care numai un astfel de Profesor putea să o transmită. Siguranța de sine, fermitatea convingerilor, atunci când clarifica înțelesuri și ne deschidea orizonturi de cunoaștere, trezeau sentimentul că nu există ceva mai frumos decât studiul aplicat și lectura susținută a scriitorilor români, oricât de prolixă și ermetic estetizantă le-ar fi fost scriitura.

În pauza de 10 minute rămânea cu noi, pe coridor, răspunzând nenumăratelor întrebări. Se iscau dezbateri aprinse, pasionate, pe care le încheia cu zâmbetul său fin, promițându-ne că ne va vorbi pe larg într-un următor curs, inspirat de acele discuții. Nu l-am văzut niciodată contrariat, iritat, obosit sau plictisit de curiozitatea noastră juvenilă: era un schimb de idei fructuos, din care se împărtășea cu egală plăcere și Profesorul. Un ferment din care germinau ideile, lăsând loc altor cursuri atractive, care ne-au favorizat și întâlnirea cu scriitori contemporani, prieteni ai săi.

Era un adevărat magister eruditus, dedicat meseriei de dascăl și predestinării sale  pentru literatură. La fel se prezenta și în relația cu foștii studenți, deveniți între timp profesori de limba și literatura română, cu o bucurie — aș putea spune — complice,  solicitat ca profesor coordonator al lucrării de gradul I ori coordonator științific al tezei de doctorat. Generos cu sfaturile, altruist, afabil, venea în întâmpinarea nevoilor celuilalt, oferind sugestii pertinente, privind bibliografia, intervenind cu idei pentru redactarea lucrării, dintr-un imperativ al disciplinei și rigorii științifice, condiționat de valoarea propriilor lucrări realizate.

În calitate de critic literar postimpresionist, Eugen Simion a urmat cea mai bună tradiție națională, deschisă de Titu Maiorescu și continuată prin Lovinescu și Călinescu, fundamentată pe primatul valorilor estetice. S-a afirmat, contemporan cu Nicolae Manolescu, drept important critic și istoric literar al perioadei „șaizeciste”, atingând apogeul prin cele patru volume Scriitori români de azi (vol.I, 1974, vol. II, 1977, vol. III, 1983 și IV, 1989, apărute la Editura Cartea Românească), punând la dispoziția discipolilor săi și a publicului avizat, o lectură critică obiectivă și rafinat erudită a literaturii române postbelice.

Așa cum spunea un prieten, scriitorul Mihai Ispirescu, anul trecut: „Timpul trăirii” lui Eugen Simion se măsoară în cărțile pe care le-a scris, în pofida oricăror vicisitudini. Profesorul a zidit „Opere fundamentale”, „Dicționarul General al Literaturii Române” — unică până acum în spațiul nostru cultural. Același autor scria: Am fost martor al trudei și harului cu care acest mare cărturar și-a înzestrat personalitatea, definind-o inconfundabilă. Nu s-a întâmplat niciodată să-l fure căi lăturalnice scopului-crez, nu l-a înfrânt nicio lovitură, nicio tentație nu l-a subjugat. Mii de pagini de cărți, articole, studii, comunicări apărute, de la „Proza lui Eminescu” (studiu debut) până la recent apăruta „Recurs la natură”. (Mihai Ispirescu: Eugen Simion, un ziditor de cultură, 21 octombrie 2022)

Nu trebuie ocolite nici studiile de istorie literară: Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu, Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu, I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eugen Lovinescu, Cezar Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Marin Preda, Nicolae Breban, Marin Sorescu și alții, până la Vasile Cârlova, Urmuz și Nicolae Labiș etc. — o galerie impresionantă de scriitori, vastă panoramă dintr-o preconizată Istorie a literaturii române.

Ca și Eugen Lovinescu, la întâlnirile săptămânale de cenaclu, luminosul exeget al Scepticului mântuit s-a adăpat din fântâna de tinerețe și ne-a dăruit o parte din personalitatea sa admirabilă, înzestrându-ne cu acea doză de estetism, spirit de urbanitate și civilitate ce a definit conduita admirabilului nostru magistru, în toate ipostazele sale, de Profesor, Academician, cu funcția de Președinte (1998-2006), Director al Institutului de Istorie și Teorie Literara George Călinescu, autor al unei opere literare prodigioase.

Fiecare apariție televizată era pentru noi un eveniment cu reverberații profunde. Prezența sa publică, accesibilă foștilor studenți prin intermediul emisiunilor TV,  era legată mai cu seamă de schimbările din manualele școlare, cu eliminarea criteriului cronologic în studierea literaturii române și a denaturării de sensuri ale cuvintelor care ar fi trebuit să stea la baza acestui studiu. Îl citez pe Profesor: „În manualul școlar nu este pronunțat cuvântul națiune. Asta nu înseamnă că suntem naționaliști. „Naționalist” nu este un cuvânt inevitabil negativ, ci un om care crede în națiunea lui. Inteligența noastră se simte foarte stingherită când este vorba de limba română… Poți să fii impostor în orice limbă” — spunea cu fermitate, în pledoaria sa pentru păstrarea fondului valoric național, de care trebuia să aibă cunoștință și tânăra generație.

Unul dintre studenții eminenți, continuator al actului cultural întreprins de Profesorul Eugen Simion este criticul literar Gabriel Cristea-Enache, conferențiar universitar la Facultatea de Litere a Universității București, care l-a comemorat anul acesta, scriind pe pagina de Facebook: „Profesorul Simion nu și-a împlinit un mare proiect personal fiindcă s-a dedicat unor mari proiecte culturale naționale. A fost opțiunea lui și ea merită respectul nostru înlăcrimat. Fără Profesorul Simion nu am fi avut azi nici colecția de Opere fundamentale, nici DGLR, edițiile I-II. Eu cred însă că i-ar fi trebuit marelui dispărut nu numai altruism, ci și un pic de egoism auctorial. (…) Timpul a fost generos cu Profesorul Eugen Simion, dar nu l-a iertat nici pe el. Timpul nu iartă pe nimeni. (…) Mi-ar fi plăcut mult să citesc Istoria lui Eugen Simion și să mă confrunt critic cu ea, să o citez în viitoarea mea Istorie, să-l aprob ori să-l contrazic pe Profesorul meu”.

Dacă nu s-ar fi împărțit între munca la Academie; la Fundația pentru Știință și Artă înființată și condusă de el, la Institutul de Teorie Literară „G. Călinescu”; dacă nu și-ar fi asumat numeroase obligații culturale, din dorința de a atinge totalitatea unor proiecte de anvergură națională, Profesorul ar fi acceptat cu eleganță dialogul livresc, urmărindu-ne cu privirea caldă, desprinsă din paginile Istoriei scrise de valorosul discipol. Ne rămân cărțile lăsate moștenire, într-o perpetuă și recunoscătoare aducere-aminte… rămâne imaginea unui spirit luminos în jurul căruia „crește și înflorește viața” (Nicolae Iorga). Reverență și gratitudine memoriei sale!

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…