EDITORIALUL DE VINERI – Maria Monica STOICA – Zidul de incintă

Tradiții și obiceiuri: Între Sângiorgiu și Sâmedru

   Instituite într-o perioadă lungă de timp, tradițiile reprezintă manifestări spirituale repetabile, cuprinse în cadrul rânduielilor îndătinate, având rolul de a restabili ordinea și echilibrul social și cosmic, în perioadele de criză, determinate de trecerea de la un anotimp la altul, ori în momentele fundamentale din viața omului: nașterea, nunta, moartea.

   Tradițiile au guvernat existența umană, ordonând viața omului aflat în comuniune cu natura și cu Dumnezeu. Unele s-au conservat în formă genuină, uimind prin vitalitatea lor, iar altele au suferit modificări de fond, păstrându-se forma spectaculară, în detrimentul conținutului. În mediul rural, spațiu conservator, tradițiile sunt purtate de la o generație la alta, chiar dacă au rămas tot mai puțini cei care le cunosc semnificația profundă, cu rădăcini în stratul cultural arhaic. Astăzi ele nu mai sunt obiceiuri vorbitoare, cum le numește Grigore Leșe, ci mai degrabă o formă de spectacol, un prilej de întâlnire și de socializare, o modalitate de divertisment, suferind de acea golire de semnificații care le dădea valoare, în cadrul rânduielilor care ordonau existența comunității rurale.

   Obiceiul cunoscut sub numele Focul lui Sânmedru / Sâmedru/ Sumedru, aprins în noaptea de 24 spre 25 octombrie, se mai practică astăzi în câteva zone din România (județele Dâmbovița, Argeș, Vâlcea, Brașov, Neamț etc.). Aprinderea focului de Sâmedru ține de o perioadă  precreștină și are un rol ritual important în viața comunității. Datina se asociază cu prăznuirea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir. În biserică, pe 26 octombrie se celebrează sfântul ale cărui moaște se păstrează la Catedrala Sf. Dimitrie din Salonic/ Grecia. Se știe că a fost nobil, proconsul al Ahaiei, fiind ucis cu sulițele în anul 306 p. Chr., pe timpul împăraților Maximilian și Dioclețian, deoarece și-a mărturisit credința în Hristos. Din trupul lui a curs mir, ceea ce a dus la trecerea sa în rândul sfinților venerați de poporul credincios.

   În România, sărbătoarea Sfântului Dimitrie izvorâtorul de Mir este urmată, pe 27 octombrie, de cea a Sfântului Cuvios Dimitrie Basarabov, născut în satul Basarabi, la Sud de Dunăre, în secolul al XIII-lea, în al doilea Țarat bulgar (întemeiat de frații Asan). El a dus viață de ascet, trăind într-o peșteră. Moaștele sale, aflate sub apă, nu au putrezit. În anul 1774 au fost aduse la București și Sfântul Dimitrie, numit „Cel Nou” a devenit ocrotitorul Bucureștilor, moaștele sale fiind scoase în procesiuni. Credința în Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou este mare; așa se explică amploarea procesiunilor și pelerinajul la moaștele sfântului. În anul 1815, pe vremea lui Vodă Caragea, se spune că moaștele sfântului au fost purtate în pelerinaj prin București, pentru a potoli epidemia de ciumă.

   În popor prăznuirea Sfântului Dumitru are o  semnificație complexă, fiind pragul de trecere către un alt moment al anului pastoral/ agricol. Dacă pe 23 aprilie Sfântul Gheorghe „încuie iarna” și pădurea înfrunzește, stăpânind prima parte a anului, Sfântul Dumitru „încuie vara” și desfrunzește codrul, este patron al vremii friguroase. Sângeorgiu și Sânmedru împart anul pastoral/ agricol în două anotimpuri simetrice: vara și iarna. Unul înfrunzește codrul (de unde vine și tradiția împodobiri porților cu crengi tinere de fag în Dâmbovița), iar altul îl desfrunzește, pământul fiind pregătit pentru anul următor. Luna octombrie este plină de activitate: se strâng roadele de prin livezi, se fac semănăturile de toamnă, iar oile sunt duse în locurile de iernat.

   Ziua de Sfântu Dumitru era și este încă sărbătorită și prin organizarea de târguri mari la care se vând, de la produsele alimentare: brânză telemea și de burduf, pastramă, vin și must, fructe și legume, până la piei tăbăcite și lână, cojoace și bundițe, unelte și produse meșteșugărești, animale crescute în gospodărie și turme de oi ale ciobanilor. În același timp, ziua de Sf. Dumitru era pentru ciobani destinată și rezolvării socotelilor încheiate în primăvară, de Sfântu Gheorghe, când avea loc „măsuratul laptelui”, estimându-se cantitatea de brânză care se putea obține peste vară, iar turmele de oi porneau la munte. În unele zone din N-V țării practica se mai numește „sâmbra oilor” sau „smâlz”.

   O evocare cuprinzătoare a obiceiurilor care urmăresc succesiunea anotimpurilor în corelație cu sărbătorile religioase ne oferă romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu. Cine l-a citit știe că acțiunea romanului începe odată cu plecarea lui Nechifor Lipan la Târgul de Sf. Dumitru de la Vatra-Dornei. Absența prelungită a soțului o determină pe Vitoria Lipan să pornească în căutarea lui, împreună cu Gheorghiță, fiul lor. Pe traseul care urmează drumul parcurs de Nechifor Lipan, cei doi participă la nuntă și la botez, iar descoperirea osemintelor lui Nechifor în râpa de la Crucea Talienilor este urmată de săvârșirea obiceiurilor rituale, organizarea ceremoniei funebre și a parastaselor: „Plătim preoților… pe urmă stăm și ne hodinim, după care facem parastasul întâi… ne putem întoarce iar aici în Sabasa, pentru parastasul de nouă zile. Apoi ne ducem dincolo la Jijia, ca să vorbim cu baciul Alexa și să ne alcătuim cu el pentru întoarcerea oilor către munți, unde avem tocmită pășunea de vară. La 40 de zile vom fi iar aici… atunci vom face praznic mai bun, cu carne de miel de la turma cea nouă „… În simbolistica romanului, momentul ritual al parastasului de 40 de zile are loc în preajma zilei de Sfântu Gheorghe, numele de botez al lui Nechifor Lipan. Într-un roman de mici dimensiuni, Mihail Sadoveanu dezvoltă un subiect cu valențe cultural-estetice complexe, constituindu-se într-o edificatoare monografie artistică a satului românesc de la munte.

   În Moldova, aflăm din „Mesagerul de Neamț”, anul seamănă cu o casă, ale cărei uși se deschid de două ori: de Sfântu Gheorghe și de Sfântu Dumitru. Anul pastoral începe pe 23 aprilie, când pornesc turmele la munte și se fac tocmelile, acestea încheindu-se de Sfântul Dumitru, când coboară turmele, iar ciobanii plătesc proprietarilor cantitatea de brânză estimată. De aceea Sfântul Dumitru este considerat patronul păstorilor, stăpân peste iarna care vine.

   Sărbătoare pastorală, dar și agrară, ziua de Sfântul Dumitru a păstrat obiceiul aprinderii focului ritual: Focul lui Sâmedru / Sânmedru/ Sumedru. În ajunul sărbătorii se aduce din pădure un brad tânăr, așezat pe un pat de cetină ori de crengi, vreascuri și i se dă foc, locul ales fiind pe o colină înaltă (sau la o răscruce de drumuri, la marginea localității —  topos cu semnificație similară troițelor, asigurând o nouă funcționalitate, de alungare a duhurilor rele). În forma conservată până la noi, arderea trunchiului este un rit funerar străvechi, de incinerare a zeului fitomorf. Trunchiul arborelui adus din pădure este un substitut simbolic al zeului fitomorf care moare și renaște anual. Având origini păgâne, obiceiul s-a încărcat cu alte conotații în era creștină. La Focul lui Sâmedru românii sărbătoresc Moșii de Toamnă, după calendarul popular. În ultimă săptămână a lui Brumărel, numită în popor Săptămâna Sâmedrului, sătenii aprind focuri mari și se adună în jurul lor, sărbătorind sfârșitul anului agricol. În ajun de Sâmedru, femeile fierb în lapte și unt porumb râșnit și împart păsatul, împreună cu colacii de grâu, pregătiți pentru Moșii de Toamnă. În unele zone se împart covrigi, colivă și fructe. Se bea must, din noua recoltă de struguri. Gospodarii și feciorii pregătesc rugul ritual, iar sătenii, de la mic la mare, petrec noaptea în jurul focului, în jocuri și chiuituri, încing hora, sar peste vâlvătaie, apoi zdrobesc tăciunii și îi împrăștie, odată cu cenușa, prin grădină și livezi, pentru un rod bogat în anul următor.

   Există și superstiții legate de acest obicei. Ciobanii întind cojocul pe jos, iar dacă pe el se va așeza o oaie albă, e semn că iarna care vine va fi geroasă și bogată în zăpadă. Dacă se va așeza o oaie neagră, iarna va fi scurtă și secetoasă. Se caută și semne pe cer: dacă ziua va fi mohorâtă, așa va fi și iarna. Se mai spune că, dacă în grădină a rămas o floare, ea nu trebuie ruptă, ci lăsată acolo, spre mângâierea sufletelor celor mutați la Domnul. Având rădăcini care se pierd în negura timpului, Focul de Sâmedru este un obicei de celebrare a vieții în comunitate și în comuniune cu natura, dar și un mijloc de cinstire a înaintașilor, prin ofrandele aduse.

   Pentru că astăzi încă mai este zi de sărbătoare, urăm „La mulți ani!” tuturor celor care poartă numele de Dumitru/ Dumitra, cu toate derivatele sale. Și căutăm cu privirea florile numite „dumitrițe”, pentru a le pune ofrandă sufletului, întru cinstirea iubirii de frumos, de ordine și armonie a ființei umane.

 

Maria Monica STOICA este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română, Universitatea Bucureşti, autor de lucrări din domeniul criticii și istoriei literare, de volume de poezie, proză, teatru, literatură pentru copii și membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni…