EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Liniștea din noi

   Nu putem defini exact liniștea pentru că, precum fericirea, reprezintă o stare pentru unii, iar pentru alții, o iluzie sau un sentiment. Liniștea sufletească se trăiește în capitole, ca și viața. Problema este că nu ne-o găsim decât după ce am trecut prin foc și sabie, iar când am descoperit-o, ne plictisim și o luăm de la capăt, căutând alte picături de adrenalină. Pentru unii, liniștea sufletească este rezultatul lecturii unei cărți favorite, în cerdacul cu amintiri, înfofolită (eu) în mantoul de catifea, cu ciucuri groși, al bunicii, pentru alții, un apus roșu ca focul, o constelație văzută dintr-un hamac generos, un lan de grâu însângerat de maci sau valul care se izbește de zidurile construite de fenicieni în portul din Cádiz, locul de unde a plecat Cristobal Colón să descopere America. Am trăit acea liniște.

   Liniștea trebuie câștigată după nenumărate episoade de zbucium, pentru a avea valoare. ,,În liniște, lucrurile se așază de la sine’”, scrie Lev Tolstoi. Marele romancier rus adaugă: ,,Am simțit cât se poate de pregnant bucuria, liniștea, fericirea stării de iubire față de tot. Numai în starea asta totul e bine, și în viață și în moarte.” Liniștea nu poate fi trăită decât în libertate, iar dacă i se adaugă și un strop de iubire, fără a raționaliza la nesfârșit sentimentele umane și echilibrul de forțe dintre parteneri, păstrând magia primelor mărturisiri, suntem de-a dreptul binecuvântați. Pentru că dansul relațiilor interumane este și el complicat. ,,It is so hard to be friends, when it was so easy to be lovers”, ne avertizează Kris și Rita în faimosul lor cântec din 1973. Numai cei care au simțit înainte de a atinge, au iubit înainte de a pune condiții pot păstra acest echilibru fragil.

   Ce ne împiedică, de fapt, să ne bucurăm de ceea ce iubim? Prin contrast, ce ne face să ne simțim acasă, ce pasiune ne dă aripi, pentru a putea naviga natura dificilă a legăturilor sufletești, a destinelor încrucișate, a joburilor cu multă responsabilitate și clash-urile culturale? Presiunea unei societăți care ne vrea perfecți? Propriile noastre standarde, uneori absurde? Consumarea fericirii prea superficial și cu o viteză amețitoare? ,,Nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră, dacă nu ar exista fericirea celorlalți”, scrie Marin Preda în ,,Cel mai iubit dintre pământeni’”.

   Mormane de amintiri, coșmaruri construite din evenimente care ne-au marcat, programe care încep cu mult înainte de ora stabilită și se termină mult mai târziu decât speraserăm, weekenduri în care ne facem conturile, întoarcem casa pe dos ca să îi dăm alt look și nu ne descotorosim de obiceiurile stricte din timpul săptămânii, uitând să mai și trăim puțin. Ne este teamă de singurătate și uităm să trăim cu noi și pentru noi. Bagajul emoțional, telefoanele care ni se încing în mână de atâta Facebook, whatsup, Instagram, Messenger și conversațiile lungi despre cum a scăzut temperatura brusc și în care ne întrebăm ce urmează după Frexit și dacă mai merită să investim în cryptocurrency. Aflăm dacă prietenele noastre au pus gogoșarii la borcan sau au făcut gem și zacuscă, ne povestim istorii recente triste și ne mirăm și noi cum weekendurile devin just days like any other , pentru că suntem într-o continuă alergătură prin singura viață care ne este dată să trăim. Uităm că tăcerea este liniște. Trăim virtual. „Pot sa văd cu ochii minții Mediterana din după-amiaza aia în care era să plâng de câtă frumusețe îmi înfățișa în fața ochilor. Așa cu lacrimile înecându-mi-se în gât, am aflat că te poți îndrăgosti de un loc, la fel cum te îndrăgostești de un om: iremediabil”, mărturisește Roxana Neagu, autoarea articolului de fond  ,,Fericiți cei care pot să uite”.

   Mă fascinează cum ne putem întoarce în trecut și ne ancorăm în priveliști și locuri, momentele care au fost ne-au marcat și s-au transformat in frânturi de gânduri, în nostalgie și în repere definitorii. Sunt lecții din care am învățat ceva sau palme virtuale transformate în răni. Unele au devenit dor. Tânjirea sufletească după înțelepciunea și chipul mamei, curajul nebun al tatălui și undeva, între acestea două, copilul din noi. Nostalgia unei împliniri, sau doar un zâmbet, clipele de fericire infinită sau liniștea unei îmbrățișări… Undeva, între inimă și creier, furăm clipe. Liniștea este acel sentiment care vine după ce am învățat că orice am face, nu ne putem feri din calea destinului. Felul cum ne trăim viața este o pledoarie pentru fericire, dar nu există niciun fel de garanție că actul nostru în sine determină o întorsătură favorabilă. ,,Adevărate sunt sentimentele. Ficțiuni sunt împrejurările…”, nota Camil Petrescu într-o gazetă literară din ianuarie 1968.

   Vine o zi în care totul se așază firesc, când neliniștile dispar și facem pace cu noi înșine. Liniștea vine când mintea nu mai despică firul în patru și (ca să îl citez pe Antonio Machado) lasă sufletul să asculte pe malurile mării tăceri.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…