EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Ploaia  

   Când eram mică și ne lua mama la Gheboieni, satul unde se născuse și unde tatăl dânsei fusese preot (până la 44 de ani, când comuniștii îl azvârliseră într-o dubă și, la scurt timp, îl torturaseră și îl omorâseră în lagărul de muncă de la Capu Midia), îmi plăcea să mă uit cum plouă. Pătulul din curtea bătrânească era încă în folosință, așa că ne urcam cu mama acolo și ne uitam cum cădeau, sacadat, stropii reci de ploaie. Stropii salvatori…  Ploaia scurtă de vară, cu fulgere și trăsnete, precum cea din Zilele de Sf. Mărie, sau ploaia mocănească și care lăsa în urmă râuri învolburate de apă tulbure și livezi de meri și pruni recunoscători pentru darul lui Dumnezeu, esența vieții… ,,Când eram la polog și bunicul simțea că vine o ploaie de vară, toată lumea era băgată in priză să strângă fânu, să-l facă bozi, să nu-l lase-n brazdă. După ce începea ploaia, toată lumea era relaxată, mânca o slană, bea o apă rece de izvor și se uita satisfăcută și plină de mulțumire la apa ce pica din cer’’, scria Dan Ciulea pe blogul lui.

   Gheboieniul mamei mele este un sat de oameni harnici și gospodari. Situat într-o zonă de deal, oferă niște peisaje spectaculoase și se bucură de recolte bogate de pomi fructiferi și porumb. Proximitatea gârlei, a luncii, a minelor de la Mărgineanca, unde odinioară se exploatase din belșug cărbunele, i-au dat întregii comune și, mai ales, acestui sat drag mamei și mie, o aură de poveste. În copilărie, spectator norocos al acestor minuni, m-am simțit ca Lizuca în ,,Dumbrava minunată’’.

Pătulul fermecat

   Mai târziu, am cunoscut nori grei de ploaie, acoperindu-i pe cei în forme de oițe și lupi și soarele, care se zgâia de după perdeaua de aluviuni, când fugeam din grădina casei din spatele Primăriei, la Târgoviște, ca să îmi continui lectura cărții favorite. Ploaia era și ea parte din ritualul cititului și al devenirii mele. Mă înveleam într-o pătură și îmi vedeam de lumea mea. Un veritabil escapism într-o lume care se schimba odată cu mine, o schimbare care nu putea fi oprită, pentru că valul de evenimente deja își lăsase amprenta. În Târgoviște se construiau uzine, se turna oțel. Tata preda la liceele industriale, la clase de seral și la școli profesionale, unde avea elevi care deveneau strungari, metalurgiști, ingineri, juriști. Adrian Păunescu aducea spectacole cu și pentru tineret, fredonam cântecele formației Phoenix:

,,Cine trece-n valea seacă

Cu hangerul fără teacă

Și cu pieptul dezvelit

Andrii Popa cel vestit

Andrii Popa cel vestit

Șapte ani cu voinicie

Și-a bătut joc de domnie

Și tot pradă ne-ncetat

Andrii Popa, hoț bărbat

Andrii Popa, hoț bărbat…”

   Ploile erau rare vara, se coceau pepenii cu miez roșu, zaharisit. Așteptam după-amiezile să îi aducă, în camioane, pe Centrul vechi, lângă un aprozar. Bulgării aceia imenși, verzi ca smaraldul se rostogoleau din remorcă și erau cântăriți pe măsură. Mama îi alegea cu noi însă, după sunetul pe care îl făceau când îi ciocănea cu degetul. Tata, mai de la țară (din Tătărani) era mândru de alegerile sale: ,,uite, ăsta e cu coptura pe el’’. Râdeam.

   Erau vremuri fără ifose și fără pretenții și presiuni de look pe TikTok și Facebook. Mâncam pepenii aceia de ,,dădeam cu căciula în câini’’. Mușcam din felia zemoasă, fără să ne fie teamă că ne face cineva o poză sau un reel și ne postează acolo, în spațiul internaut, unde termenul de responsabilitate nu se aplică.  Erau apusuri de vis, care se vedeau și mai bine din Parcul Chindiei și de pe Aleea Domnească, înspre Mânăstirea Dealu și Valea Voievozilor, pentru că spațiile verzi erau lăsate în pace, nu umplute cu conglomerate de locuințe, acum oferite ca Airbnb pe booking.com. Sau spelunci de tot felul, pentru care au fost tăiate sălciile acelea minunate, pletoase, aplecate deasupra lacului…

   Intram pe sub porțile de demnitari și comerț medieval, construite cu sute de ani în urmă și pășeam într-o lumea atemporală, unde spectacolele  cu panglici de toate culorile, repetate de sute de ori în formație, pe stadionul orașului, pentru iubitul conducător, nu aveau încă amploarea luată în anii comunismului putred și neiertător.

   Ploile veneau în rafale toamna, când trecerea de la arșița verii, la frig era rapidă. Se coceau prunele și mergeam din nou la țară, să le culegem. Prune mari de tuleu, gustoase, care se rostogoleau la vale rapid, odată scuturate, și din care mama și mătușile făceau magiun în tuciuri mari, negre, de unde săreau anapoda stropi fierbinți. În jarul acela mai cocea mama și niște porumbi din luncă. Din pănușii lor îmi făceam păpuși cu păr lung, imaginându-mi că sunt fermecate de duhul pădurii de lângă livada casei bătrânești.

   Oamenii satului aveau nume aproape dickensiene: al lui Năică, al lui Pipică, Piticioaia, din neamul lui Briceag, al lui Colivaru’… de pe deal… de pe luncă… O comunitate definită de ceea ce se știa despre rudele lor, de vreo făcătură, meteahnă sau vreun loc anume… Când se făcea frig, ne înveleam cu mantourile negre rămase de la bunica. Salbele bunicii și ale străbunicii se duseseră de mult, schimbate pe vreo plapumă sau bani pentru școală pentru cei șase copii ai bunicii, orfani de tată. Iile, fotele și restul zestrei fetelor, ca și animalele din curte, fuseseră furate, de Paște și alte sărbători, mai întâi de legionari și apoi de rușii „eliberatori’’. Rușii erau canaliile cele mai temute. Mai ales femeile se ascundeau de ei, iar pe bărbați, dacă aveau pică pe ei, îi împușcau. În Basarabia, otrăveau fântânile, ca să oblige oamenii să îi slujească în Armată (povesteau, mai târziu, colegii de facultate ai fratelui meu). Mama aprindea focul în sobă, dar numai camera din mijloc și cea dinspre bucătăria de vară puteau fi încălzite. Așa că ne ascundeam, chicotind, sub plăpumile de lână care erau făcute chiar în sat, de femei destoinice.

   Seara, la focul de sub tuciurile negre cu magiun de prune, depăna mama povești, cu surorile dânsei și alte femei din sat:  țata  Maria (care își pierduse una din fete când aceasta născuse un copil), purtând ouă pentru noi în buzunarele șorțului, pus peste costumul popular, tanti Veta, vecina care fusese colegă de școală primară cu mama și de la care beam lapte proaspăt de vacă, țața Floarea, pe care am revăzut-o anul trecut, trăgând de buruienile din fața casei, chiar dacă picioarele nu o mai ajută. Impecabil de curate, grijulii, harnice, aceste femei au trăit nu o viață, ci mai multe, pentru că, atunci când ele s-au dus, s-a dus cu ele o întreagă istorie a ceea ce Gheboieniul a fost în vremuri falnice, dar și de penurie și vitregii.

   ,,Ploaia spală păcatele oamenilor’’, spunea sugestiv mama. Dânsa era iertătoare, acum realizez că numai așa a putut supraviețui încercărilor vieții. Regretul meu este că nu am scris toate acele povești și istorii adevărate despre oamenii pe care mama îi cunoscuse și despre viața lor. O conștiință a locului, o memorie colectivă care conferă stabilitate, continuitate și mai ales, identitate…

   Este consemnat pe site-ul Memorialului Sighet: ,,În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie’’. Viața mamei a fost un roman, un tumult de simțiri și de fapte care, în loc să o facă să privească înapoi cu mânie, a întărit-o. De la dânsa am învățat să iubesc oamenii și să îi ajut. De la dânsa am moștenit empatia și speranța, reziliența, demnitatea, verticalitatea. Apartenența la un loc, într-o perioadă formativă, m-a ajutat să rămân eu. Fixasem rădăcini într-un pământ valoros, lângă oameni cu standarde și valori bine definite. Nu a trebuit să îmi găsesc locul nici în Marea Britanie, nici în Spania, pentru că apartenența mea era identitară, formată printr-o copilărie fericită, sub grija mamei  și o educație solidă. Ploaia de atunci m-a ajutat să înțeleg că, indiferent unde mă poartă pașii, voi fi mereu fata mamei mele.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…