EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Povestea fiecăruia  

 

   Pe majoritatea șoferilor mei de Uber, români, îi cheamă Marius sau Cătălin. Mama a vrut să îl numească pe fratele meu mai mic, Cătălin. Ca o stea sau un luceafăr în viața dânsei… Fată și băiat îi dăduse Dumnezeu.

   Șoferii de mai sus ne inundă cu un torent de întrebări de fiecare dată, așa că uneori le vorbim în românește spre sfârșitul cursei. Altfel te întreabă și ce lapte ai supt de la mama. ,,De câți ani sunteți în Marea Britanie? Aveți copii? Câți? Cu cine locuiți în casa aceea mare? Nu vreți să închiriați grajdurile? Cât măsoară piscina?”

   Cu un nume ca al meu, the million $ question rămâne: ,,Mrs. Rich, are you rich?” Și uite așa ne pierdem într-un șir repetitiv de ghicitori identitare, fără substanță. Mama mea, o profesoară frumoasă și cu frică de Dumnezeu, m-a crescut cu mult bun simț. Pe vremea când unele din verișoarele noastre călătoreau cu părinții, în Dacii, prin țările vecine, noi mergeam în tabere cu părinții, la munte, în Deltă sau la mare. Părinții noștri trăiau din salariu de profesori, mult mai mici decât cel al unui inginer sau al unui doctor. Poate de aceea ne-a ajutat Dumnezeu să avem minte și gene bune, ca să ne realizăm singuri. ,,Fiecare om are o poveste. Fiecare poveste se scrie în timp, iar fiecare timp înseamnă momente. Ne plimbăm zilnic printre poveşti, dar cine mai are timp să le citească? Ne-am obişnuit doar să răsfoim. Răsfoim pagini, cuvinte şi amintiri. Oamenii au început să răsfoiască cu uşurinţă sufletele, de parcă un suflet s-ar putea citi”, scrie un blogger sub pseudonimul Missy Sparrow.

   Ne obișnuim cu minimul, pentru că detaliul acela edificator nu îi mai interesează pe majoritatea interlocutorilor. Povestea rămâne nelegată, întreruptă, iar conversațiile se transformă în convorbiri la un telefon fără fir, ale căror concluzii sunt trunchiate. Percepțiile devin subiective, pentru că e mai ușor să crezi că reușita unuia are la origine ceva ce nu ți-a fost dat ție: o frântură de nepotism, o cunoștință, o căsătorie sau o simplă relație, o moștenire sau pur și simplu, altceva. ,,Omul sfințește locul” devine doar o metaforă pe care puțini o mai cultivă. ,,Entre el dicho y el hecho hay un gran trecho”, spune un proverb spaniol. ,,Între vorbă și faptă, e o mare diferență”, tradus simplist.

   Ca interpretă și traducătoare pentru WITS (Wales Interpretation and Translation Services) pentru Poliție, Curtea de magistrați, Emigrare, spitale, școli, serviciile sociale, primării, agențiile de plasament și adopții, din 1997, am cunoscut fel și fel de oameni. Am ascultat tot felul de istorii și, mai ales, am încercat să înțeleg ce este ceea ce îi îndeamnă pe oameni să facă ceea ce fac. Pe mulți, sărăcia sau neputința de a se realiza în mediul din care provin; pe alții, banul sau dorința de a se reuni cu membrii familiei sau de a pleca de lângă ei… Povestea fiecăruia este unică.

   Ca într-un cerc care se închide la loc, concluziile sunt consecința unor evenimente. Tipul care m-ar fi invitat la o cafea în alte circumstanțe (dacă nu era arestat pentru furt), femeia din custodie care se tăia cu cercelul pe burtă ca să nu fie interogată, tânărul care cerea azil politic pentru că sora lui fusese acuzată de preacurvie, rudele gravidei care au populat spitalul universitar din Cardiff, pentru că viitoarea mamă urma să aibă o naștere mai complicată, fata care a venit la morga spitalului ca să își recunoască mama (pe care nu o mai vizitase de mult în País Vasco), basarabeanul care își bătuse rău nevasta sau muzicienii cu acordeon care se luptaseră la cuțite pe un loc citadin, pe lângă care trecea multă lume cu bani… Copiii luați în plasament pentru că mama îi trăsese fetiței sale câteva palme la fund, bunicul care își lăsase nepoata să facă pipi pe stradă și minora adusă și lăsată într-o locuință de arabi, fără ca măcar mama sa (care nu știa nici să scrie și nici ce date de naștere aveau cei șapte copii ai ei) să fie de față la acea intenție de căsătorie forțată… Toți au avut o poveste.

  Interviurile de la poliție, înregistrate pe DVD-uri trebuie traduse exact, chiar dacă durează ore întregi. Test de droguri la 2 dimineața, evitarea clanului adunat la ușa unității de custodie, am trăit toate aceste povești, chiar dacă unele par neverosimile. ,,L-am visat pe Dumnezeu care mi-a spus că nu pot să mă opresc decât la al zecelea copil”, afirma o gravidă sub 30 de ani, ca apoi să ne întrebe despre beneficiile unei noi nașteri și încasările ca familie numeroasă. În jurul nostru o Odisee se desfășoară continuu, iar personajele ei iau chipuri diferite, mai ales în societățile multiculturale în care trăim. Nu vom înceta să învățăm despre oameni, atâta vreme cât vrem să o facem. Vom plânge și vom râde uneori, iar alteori vom fi frustrați și uimiți de ceea ce vedem și auzim. Limba, obiceiurile, locul nașterii, educația sau lipsa ei, genele, buna sau proasta creștere, lipsa oportunităților sau pur și simplu geografia care îi desparte pe cei săraci de cei bogați, pe realizați de cei care au încetat să mai lupte ca să învingă acel impas existențial sau (cum spune englezul) nu au avut niciodată patosul acelei lupte, toate acestea joacă un rol. Noi suntem doar martorii acestor vieți.

   Botezat la 15 martie 1960 de ieromonahul basarabean Mina Dobzeu în penitenciarul politic de la Jilava, mare scriitor și filosof Nicolae Steinhardt scria, în ,,Jurnalul fericirii”, că experiențele sunt intransmisibile. ,,Mai preţios ne este prietenul ori vecinul decât un aşa-zis adevăr despre care nu ştim cât va fi valabil. Dragostea de aproapele nostru e adevărata noastră datorie.(…) Când vom înţelege că omul nu e doar un trup, o voce, sau un chip? Viaţa ne poate oferi dincolo de coperţile frumos colorate ale timpului, o poveste al cărui deznodământ nu-l vom anticipa vreodată. Suntem coperţi scrise în timp, iar ceea ce trăim se scrie în noi. În fiecare zi, în noi se scrie o poveste. Suntem suflete care scriu poveşti…”, concluzionează aceeași Sparrow (Vrăbiuța).

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…