Bucuria fragedă că sunt
,,Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”, afirma părintele matematicii și filosofiei moderne, René Descartes. ,,Mă îndoiesc deci gândesc, gândesc deci exist’’. Parabola existențială care îmbracă haina înțelepciunii… Cu mintea de acum, ne dăm seama că tot zbuciumul nostru de a demonstra că suntem un fel de superheroes, care studiază pentru o nouă licență în timp ce își leagănă copilul (care repetă sunetele limbii folosite de mama sa, cu aplomb) și care au grijă de casă și grădină (într-un climat favorabil verdelui crud, dar și al bălăriilor de tot felul), este nu o deșertăciune, ci o despărțire de noi. Am vrut să demonstrăm că le puteam face pe toate.
Da, am trăit momente fantastice în locuri de neuitat, care m-au răsfățat cu apusuri roșii ca focul și triluri de păsări fermecate, castele, peisaje unice lângă Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Alpi, Bucegii noștri și un fluviu (Severn, care separă Țara Galilor – Cardiff de Anglia – Bristol, cu a doua cea mai mare maree din lume), aproape de noi. Da, am învățat multe și am trăit intens experiențe de neuitat. Liniști și neliniști… Mi-aduc aminte de teama inițială că nu mă voi obișnui cu o cultură oarecum rigidă, cea a Marii Britanii. Emoția din suflet când încă mai trăia mama și dorul de tot ceea ce îmi era cunoscut și familiar era dureros.
Au urmat clima, ploaia eternă, verile fițoase în care temperatura coboară la 14-16C și iernile blânde, cu temperaturi similare. Fetei mele îi place ploaia din Marea Britanie, mie ploile de la bâlciurile de Sfântă Mărie Mare, de la Gheboieni, când ne urcam în pătulul cu fân al bunicilor ca să citim cărți din biblioteca lor, iar mama ne recita ,,Rugăciunea leneșului” și ,,Șase pui și-o biată mamă’’, căci era dintr-o familie cu șase copii, iar tatăl său preot, fusese omorât la Canal, la 44 de ani, de comuniști. Ploaia aceea caldă și soarele torid de vară le-am regăsit în Andalucía, ca și o cultură focoasă, latină, cu oameni care sărbătoresc ceva în fiecare zi, porque saben vivir. Cultura florii soarelui care își împletește corola cu lanurile de grâu și de secară, a macilor presărați printre verdele crud și a câmpurilor geometrice de măslini, care îmi amintesc de Granada și Lorca… Trăirile acestea sunt mai importante decât orice licență, orice serviciu plătit bine și orice castel la marginea Loirei. Trăirile, emoțiile declanșate sunt adevăratele experiențe de care ne aducem aminte. Oameni și locuri…
Când ieși cu fața la soare, respiri aerul curat, simți frăgezimea ierbii, desculț și adierea mistralului, îți cufunzi capul în lanul de narcise din grădină sau asculți cum mici păsărele cu burtică portocalie (robins) par să te sfătuiască, ca mama, că viața merită trăită. Cântă prihorul de ți se rupe sufletul, pentru că este mai vulnerabil decât tine și viața lui este foarte scurtă.
Descoperim zâmbetul unui copil, o gropiță pe chipul inocent al acestuia, un gest frumos, o vorbă bună, o îmbrățișare. Pe acestea le luăm cu noi. Emoția regăsirii acestor sentimente primare, aproape tribale, este cea de care ne aducem aminte cel mai mult. Regăsirea timpului pierdut, a sufletului rătăcit, a ceea ce am amânat ca să ne construim o viață fără de griji, a ceea ce am uitat că ne face întregi: iubirea de sine și de semeni, comunicarea, frumosul din jur… Vom continua să căutăm ceea ce a fost cândva și în această călătorie spirituală, vom încerca sentimente oarecum diferite de el cele de atunci, pentru că nu mai avem nici puritatea copilăriei, nici inconștiența tinereții. Am devenit mai blasés și nu ne mai mulțumim cu puțin, uitând că tocmai acel puțin ne făcuse să luptăm pentru idealurile noastre. Trăim într-o ambiguitate care nu este nici fericirea deplină (pentru că am devenit pretențioși), nici liniștea împlinirii. Nu ne mai regăsim pentru că am pierdut oarecum busola noțiunii a ceea ce este cu adevărat important, liniștea sufletească, iubirea, bucuria de a fi cu cei care cu adevărat te prețuiesc.
Cum fericirea niciodată nu este completă și vine pe momente, ea trebuie reactivată. Instinctul de a vrea să fii fericit mocnește undeva în suflet, trebuie doar să îl redescoperim. Soțul meu Paul a crescut cai de curse, drept hobby. Sportul regilor… Datorită unuia dintre caii lui care a câștigat trofeul the Grand military cup (înmânat de Prințesa Ana), am fost invitați de Regina Elisabeta și de Prințul Filip la o recepție, la Palatul Windsor. Când Paul își vedea armăsarii la curse, îmi comenta că experiența aceea unică îi dădea adrenalină. Nu putea nici să mănânce până nu se termina acea competiție. Înțelegeam emoția lui când se suia ca master pe un cal la vânătoare (alături de unii fermieri păgubiți de coana vulpe). Nu am înțeles la început ce îl făcea să îi bată inima mai tare, la asemenea evenimente. Elația trofeului, a antrenamentului bine făcut, uniunea dintre om și calul pursânge, emoția reușitei sau a încercării în sine?
Academică de facto, m-au speriat picioarele enorme și crupele cailor care îmi ajungeau până la ochi, curajul lor nebun și, mai ales, interacțiunile personale cu ei. Paul îmi dădea frâul să îi țin, fără să mă întrebe dacă o mai făcusem vreodată. Am realizat mai apoi că soțul meu englez iubea provocarea în sine, procesul prin care ajungea acolo, călătoria aceea în care avea nevoie de perseverență și reziliență. Azvârlită în zbuciumul acela cu care nu fusesem obișnuită, a trebuit să cresc repede de tot și să decid care erau momentele care mă făceau, pe mine, fericită. Cartea, o altă licență și încă una, implicarea în proiecte educaționale și lingvistice prin care am cunoscut oameni foarte interesanți, educația propriilor copii în mai multe limbi străine…
Odată ce adrenalina aceea ne părăsește trupul, căutăm noi provocări, uitând că a sta puțin pe loc nu înseamnă slăbiciune și nici trădarea idealurilor, ci crearea unui mic spațiu în care poți respira mai ușor, departe de lumea dezlănțuită și de aprobări fade din partea ei. ,,I am what I am and what I am , needs no excuses’’, afirmă, în unul din cele mai realiste cântece ale sale, Dame Shirley Bassey (născută în Cardiff). ,,Sunt ceea ce sunt și ceea ce sunt nu are nevoie de scuze”. Când vom învăța să fim fericiți cu noi înșine și să ne acceptăm așa cum suntem fără a încerca să îi mulțumim pe ceilalți, vom realiza că în adâncul iernii din noi se află o vară invincibilă. Fragilitatea spirituală nu este un cusur, ci dovada că avem capacitatea de a ne reînnoi. Vom îmbrățișa raiul de fiecare zi, momentele unice de la Dumnezeu, natura darnică, rădăcinile care ne țin ancorați, ca pe poeta Magda Isanos (care ne-a părăsit mult prea devreme): „Vreau, suflete, să mă dezbar de tine/și să trăiesc ca pomii de pe vale,/cu flori în locul gândurilor tale,/o viață fără rău și fără bine.”
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
