Regăsirea
Călătorim spre locuri care ne fac să ne simțim bine, către oameni care ne dăruiesc puțin din timpul lor. Dacă vrem să ne regăsim, o facem uitându-ne la cerul senin, la apusurile roșii, ascultând firul ierbii crescând din pământul țării din care venim și greierii din lanurile de secară. Urmărim, până dispar în zare, cârdurile de rândunici care, după Schimbarea la față, încep să practice zborurile în formație. Când ne regăsim, adulmecăm mirosul de vinete coapte și savurăm pepenoaice masive, cu prieteni care își amintesc că, în copilărie, le mâncau cu miez de pâine. Când vrem să simțim, ne cuprinde așa un dor nu numai de copilărie și de adolescență, ci și de noi, așa cum eram: puri, naivi și nealterați, visători, încrezători, oarecum inconștienți. Ca să simțim cu adevărat, uităm de precondiționări și dogme și… trăim. Metamorfoza noastră începe cu acele clipe de viață pe care trebuie mai întâi să le trăim, ca să le povestim. Vivir para contarlo. Căutăm un grăunte de emoție în fiecare. Sentir para recordarlo.
Viața se întâmplă și când te uiți în altă parte. Trebuie să avem grijă de momentul acela când ne priveam cu cei dragi în ochi și sentimentele erau întoarse înzecit. O singură privire… Știam să trăim. ,,Suntem conectați la viață si uităm esențialul. Suntem singuri printre toți oamenii, suntem acolo cu toate ca am uitat să fim aici. Ne căutăm dragostea pe net, dăm share la iubire și like la fericirea noastră plină de fard. Fugim, alergăm, ne oprim și uităm tot. Apoi o luăm de la capăt”, scrie semnatarul ,,Otravă” în articolul online ,,E plin de fard peste tot. Am uitat să trăim”. Când eram studentă în anul doi, la Facultatea de Tehnologie chimică organică a Institutului Politehnic din București, am cunoscut un tânăr de la Facultatea de Mecanică. Nu ne intersectaserăm nici la plimbă tava, la cantina studențească sau vreun bufet din capitală, nici la bibliotecă și nici măcar la unul dintre cinematografele cu tradiție de cinematecă, unde vedeam de câteva ori la rând într-o săptămână, ,,Desculț în parc”, ,,Jane Eyre” sau ,,Pe aripile vântului”. Nu, ne-am cunoscut la practicile agricole de sfârșit de toamnă, undeva prin Bărăgan, unde noi, studenții și ceilalți, soldații, adunam ultimele recolte de cartofi și arpagic. Cred ca m-am ,,îndrăgostit’” de studentul meu prin osmoză, voiam să fiu și eu în rândul lumii, ca și celelalte fete (care își făceau un prieten din momentul în care pășiseră pe aleile de la Polizu sau de pe Splai). Când deveneau – finally – free.
Așa că, la singurul entertainment oferit de poruncitorii acelor munci agricole, unde eram cazați pe sexe în dormitoare de câte 20-30 de persoane, lângă dușuri care aveau apă caldă o dată la câteva zile, i.e. la o discotecă, așteptam cu nerăbdare să mă invite să dansez cu el. Era a treia oară când dansam cu un băiat de vârsta mea. Prima dată, la Miss Boboc, concursul de frumusețe de la ,,Ienăchiță Văcărescu”, a doua oară, cu un student polonez de tată englez, la Eforie Nord, pe ritm de reggae, în vacanța de pe biletul de tratament al mamei. Pe acordurile melodiei la modă, ,,Lady in red”, am vorbit puțin cu studentul meu și am decis că ne vom revedea și după culesul cartofilor, cartofi care tare greu ieșeau din pământul searbăd și bătătorit de vânt și de bocancii soldaților înregimentați, ca și noi, acolo.
Probabil mă certase mama că aveam de gând să am un prieten înainte de a da examenele dintr-un an decisiv, cu zeci de laboratoare, matematici speciale și nu știu câte tipuri de chimii, pentru că atunci când l-am revăzut pe alesul meu, parcă nu mai avea același sex appeal. Chimia aceea de foarte scurtă durată nu era rezultatul unui dating app. Nici nu puteam să îi dai cuiva ,,tiliuțele” printr-un mesaj cool, dar și cinic de genul ,,It’s not you, it’s me’. Vorba lui Minulescu, fusese doar un început de nebunie, de care ne vindecaserăm repede.
Osmoza mea acum e nostalgie, regret nu dragostea care ar fi putut să fie, ci mai degrabă anii tinereții, în care lumea era a noastră și credeam ca suntem nemuritori. Tineri și neliniștiți… Ne este dor de noi, așa cum eram, de un timp al nostru.
Trec pe la librăria din Sinaia. În sfârșit reușesc să cumpăr ,,Ciocoii vechi și noi’’. Mă gândesc la adevărul universal că, indiferent de societate și legiuire, banul se supune ordinului. Alți Dinu Păturică și alte parale… Văd copacii rupți în două sau cu vârfurile retezate în timpul furtunii din 9 iulie, de la Sinaia, pe aleea cu scări dinspre Mânăstire și constat cu stupoare că majoritatea dezastrului de după furtună este acolo concentrat: lângă casa primarului controversat. Până și copacii Parcului Mânăstirii Sinaia, din fața acelei case, au dispărut. Foișorul cel nou al Mânăstirii este în picioare, iar firma de construcții specializată în patrimoniu își vede mai departe de refacerea acestui sfânt lăcaș. Îmi caut reperele: bisericuța veche din incinta Mânăstirii Sinaia, Peleșul, Complexul Furnica și Economatul, Parcul Ghica, camera cu cerdac și cea mai frumoasă priveliște din lume: cea a muntelui împădurit până în vârf, vis-a-vis de ,,Palace’’ și ,,Cazino’’ și le regăsesc. Locuri și oameni… Hotelierii pe care îi cunosc de ani de zile, prietenii din Sinaia, comercianții de pe Aleea Peleșului, cu care stau de vorbă și de la care îmi mai cumpăr un artefact care să îmi aducă aminte de țara mea… Ca și cum aș uita-o vreodată.
Cu prietena mea din Sinaia și alte două doamne, rudele ei, decidem să mergem cu trenul la Brașov. Nu bară la bară precum cei care se blochează în trafic pe la Predeal și Azuga, ci cu trenul nostru românesc… Ne urcăm. Locurile sunt mai mult decât ok, ca de clasa întâi. Împărțim caise și piersici și povestim. Pe la Azuga trenul oprește vreo jumătate de oră, după care nu mai pot aștepta (de, stau de prea mult în Vest…) și pun întrebarea controlorului, care catadicsește să își facă round-ul prin vagoane. ,,S-a stricat locomotiva, vă dați jos și așteptați trenul următor”, ne dă el indicații prețioase. Prin compartimentul nostru alergase până atunci o copilă care, dacă nu era lăsată să facă ce vrea de către mama ei, urla ca-n gură de șarpe. Le-am tradus și mamelor străine care nu vorbeau românește, că trebuie să schimbăm trenul. Am plonjat cu toții afară din tren, printre noi plutea un aer de panică, de scenă din ,,Dr. Zhivago”. Sclavii din tren, neobișnuiți cu aceste sughițuri de funcționare ale căilor ferate române (unde e locomotiva aia de ‘jdă milioane, fabricată de curând după nu știu după ce patent), își fac loc pe peronul supra-aglomerat. Unul dintre copiii lor încearcă marea cu degetul (așa, de senzație) și pune piciorul pe marginea platformei, pe unde urmează să vină trenul. Mă gândesc cu groază că, dacă pică pe calea ferată, nu mai ajungem la Brașov.
În sfârșit, ajunge în gară un alt tren și ne înghesuim în vagoanele deja pline de la București. Stresați, unii dintre pasageri se iau la ceartă. Niște doamne bine, de București, comentează despre salariul de nimic (sunt sarcastică) al șefului CFR-ului și fondurile neinvestite în infrastructură. La Brașov ajungem la un mic restaurant pe o stradă la umbră, al cărui nume ,,Next door” vrea să însemne că este intim și accesibil, iar noi, de-ai casei. Mâncarea este bună și chelnerul tânăr, politicos. Tot de-ale casei sunt și niște studente care, la ,,5 to go” din centrul Brașovului se vor cool și vorbesc numai despre amoruri trecute, prezente și viitoare într-un limbaj mizerabil. Groaznic… Profesoara din mine care vorbește românește ar vrea să intervină. O tipă mai ofilită, haggard and stoned, care miroase de la o poștă a ierburi, o întreabă pe una din fetele care iau comanda, într-o pretinsă engleză spartă, unde poate găsi droguri. ,,Eu nu mai folosesc acum”, îi explică fata, ,,dar vă pot da un număr de telefon”. I-l notează. Tinerii intră și ies printr-o ușă unde scrie ,,Intrarea oprită’’. Aici să fie vizuina unde se fac deal-urile cu droguri?
Brașovul e superb, fostul primar și-a făcut datoria, străzile sunt curate și strălucesc în soare, multe dintre clădirile de patrimoniu și ale revoluționarilor (Barițiu, Mureșenii) au fost bine refăcute, sunt restaurante chic la orice pas, muntele oferă priveliști de neuitat, iar religii, culturi și limbi diferite conviețuiesc frumos. Mă regăsesc în credința și istoria locală, în frumusețea locului și a tainelor pe care le ascunde, dar nu și în slangul actual și această ,,modernitate” care vrea să impresioneze, naiv crezând că în Vest aceasta este recompensată. Datul cu teful… Teribilismul infantil, vulgaritatea iadului în care unii se complac…
La supermarketul ,,Star”, un cuplu de români stabiliți la Birmingham îmi explică motivul pentru care și-au dat seama că trăiesc în străinătate: ,,Ne-ați zâmbit când v-ați întors spre noi, doamnă. În România te mai și înjură când te uiți în direcția lor.” Suntem plămădiți din diferite boțuri de humă. Toate sunt din pământul țării. Zâmbesc, gândind ce noroc am avut să am o educație solidă, lutul meu a fost șlefuit cu dragoste.
Regăsirea este o incursiune în noi: în cei care am fost și în cei care am devenit. Am adunat amintiri și experiențe pentru câteva vieți. Am trăit intens fiecare moment. Am plâns la fiecare despărțire. Mi s-a bucurat sufletul de câte ori am revenit. Am înțeles că, pentru a da lumină altora, trebuie să îmi aprind mai întâi, propria candelă. Propria trăire…
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
