Cunoașterea de sine
Dincolo de fațadă, suntem noi cei adevărați. Am făcut o constatare: viața m-a făcut și mai serioasă. Observ și analizez totul și, când trag concluziile, cam ies în minus. Nu mai sunt oamenii de altădată, iar eu nu mai am răbdare. Scria Vladimir Ghika: ,,Când suferim mai mult: când destinul nu e pe măsura sufletului nostru sau când sufletul nu e pe măsura destinului nostru?”
Avem toți un loc al nostru în Univers, unul sortit de Dumnezeu și la care contribuim și noi puțin. Un pas poate face toată diferența. Dacă nu îi zâmbeam lui Paul, când urca câte două trepte odată la hotelul din Poiana Brașov, unde se ținea simpozionul de restructurare a industriei siderurgice în România, organizat de PHARE, am mai fi fost azi împreună? Dacă nu era îmbrăcat la patru ace și nu avea siguranța directorului de combinate de oțeluri și a omului de afaceri self-made, combinată cu un zâmbet de Cheshire cat, m-aș fi uitat la el? Dacă nu îmi plăceau limbile străine și nu mă perfecționam ca inginer, interpret și traducător în industrie, ne-ar fi mai adus destinul împreună? So many ifs and buts. This is just one example, iar viața este făcută dintr-o multitudine de momente ca acestea.
,,Dumnezeu i l-a scos în cale”, spune înțelepciunea populară. ,,Așa i-a fost dat’’. Asta însă sună a resemnare. Sigur că și destinul are mâna lui, dar modul cum ne jucăm cărțile la jocul sorții determină reușita sau eșecul. Exercițiul autocunoașterii nu este unul simplu, pentru că unora le este mai ușor să îi analizeze pe alții, decât pe sine. A fi prea critic cu tine poate să te facă să nu te mai accepți așa cum ești. Încerci să te schimbi de dragul altora, apoi pierzi busola și nu te mai regăsești. Societatea are, în acest sens, rolul ei bine determinat. Norme, reguli impuse, constrângeri, critici, judecăți… Nu sunt jumătăți de măsură, ci chingi care te pot sufoca, dacă nu te respecți pe tine ca om, dacă nu ai tăria propriei individualități.
Ni se spune ce să facem în permanență, chiar dacă am ajuns la o vârstă la care nu mai acceptăm ușor taboo-urile, metehnele, condițiile impuse de alții (ne aduc aminte de comunism) și lipsa de bun simț. Banii predetermină chiar și începutul unei relații cu cineva. Și nu este pentru că nu îi avem (ca vulpea care nu ajunge la struguri), ci pentru ca nu suntem dispuși să facem compromisuri.
Internetul e plin de știri confuze. AI-ul își mai bagă și el coada, iar Dola ne privește cu superioritate. Cum adică, nu ți-ai schimbat încă profilul cu unul ca de păpușă? Nu râzi la glume super vulgare, la spectacole care se pretind live comedy, dar cărora le lipsește umorul, dar nu conotațiile sexuale. Ia-ți un „crenvurșt” sau niște mici și stai și contemplă ceea ce a devenit lumea. O proză a metehnelor… Poezia sătulului cu BMW…
Unde sunt emoțiile adevărate, prieteniile pe termen lung, palabra de honor? Când am fost data trecută în România, măicuțele de la Mânăstirea Dealu m-au invitat la masă. Acolo viața curge altfel și nu este timp pentru mofturi. Măicuțele robotesc de dimineață în zori, până seara târziu. Ceea ce au și fac, împart cu ceilalți, o colivă, o ciorbă, o mâncare gătită, niște portocale sau o pomană. Enoriașii au poarta deschisă acolo. Nu există timp pentru obiceiuri proaste, numai muncă și iar muncă, rugăciune și iar rugăciune. Nu te întreabă nimeni a/al cui ești și ce ai, oamenii sunt tratați egal. La o astfel de masă, una dintre doamnele de lângă mine îmi spune că semăn teribil cu cineva. Lumea e așa de mică chiar și la Mănăstire și ideea mea de a rămâne incognito, se duce pe apa sâmbetei. Doamna descoperă ca sunt într-adevăr fata tatălui meu, care acum câțiva ani, era profesor de română în oraș. Mai mult, aflu că familia dânsei a cumpărat casa noastră din spatele Primăriei. Doamna este over the moon să mă cunoască personal și, după ce servim masa, insistă să merg în sat (o extensie a Târgoviștei), ca să îi cunosc familia. Rememorăm împreună oameni, locuri și fapte de demult. Vorbim pe îndelete. Conversez și cu nepoțeii bine crescuți, care renunță chiar și la desenele animate, ca să ne ofere intimitatea conversației.
În altă parte a lumii, instinctul este unul de supraviețuire. La stânga mea, la prânzul oferit de măicuțe, se așezase un nene mai amărât. Ii oferisem ultima porție de pește și portocalele mele. A mâncat repede, s-a șters la gură și mi-a mulțumit. Las măicuței Alexandra bani pentru colivele de Moși și pentru pomenirea părinților și a bunicilor. Măicuțele știu cum să se roage pentru noi. Măicuța Alexandra îmi recomandă Centrul socio-cultural creștin și medical de la Parohia ,,Sfântul Voievod Neagoe Basarab’’, unde se face recuperare medicală – îmi explică dânsa. Contrar opiniei unora, măicuțele nu sunt rupte de realitate. Viața rămâne la fel de reală, cu provocări și încercări de a le învinge și cu rugăciuni. Nu plec fără binecuvântări și reînnoirea credinței că nu suntem decât o aripă în vântul sorții, care își menține echilibrul, chiar dacă trebuie să zboare împotriva curenților de aer.
Mintea noastră complică lucrurile. La fotbal, dacă vrei să câștigi partida, dai goluri. Pentru a avea bani, trebuie să ai venituri. Ca să te faci bine, te duci la doctor. ,,Atunci când îţi doreşti să ai succes în orice activitate cele 3 elemente de care ai nevoie sunt 1- cunoștințele despre acea activitate, 2 – abilitățile necesare și 3 – atitudinea cu care faci acea activitate”, scrie Florin Păsat pe blogul lui. Tot el îl citează pe socrul său, care îi spunea că ,,orice problemă care nu poate fi redusă la regula de 3 simplă nu poate fi rezolvată”. Reușita este bazată pe cele trei elemente esențiale de mai sus.
Într-o zi, un consultant-trainer întâlneşte o broscuţă și îi spune: „Broscuţo, eu te voi învăţa să zbori”. Broscuţa spune „Noi, broaştele, nu suntem făcute să zburăm”. „Ai o problemă de atitudine” , o lămurește trainerul. „Prima dată o sa fac cu tine un training motivaţional, ca să îți schimbi atitudinea”. Dar și broscuța asta trebuie mai întâi dusă la apă, ca să aibă unde sări, deci și mediul trebuie să îi fie propice.
Un copil care învață să meargă și cade, nu va învinui covorul, declară Jeff Keller în cartea sa ,,Atitudinea este totul’’, nici pe părinți, că l-au îndrumat greșit. Fiecare pornește la drum cu o fereastră mintală curată. Ferestrele noastre se murdăresc de vociferările negative ale celor care ne spun că ceea ce vrem nu se poate realiza, de ridiculizarea celor care nu sunt în stare să facă ei fapta. Fereastra noastră, inițial neprihănită, poartă pata dezamăgirilor și a respingerilor. Se întunecă din cauza îndoielilor. Nu mai putem accelera schimbarea, pentru că nu o mai vedem. Fereastra noastră nu mai este o fereastră prin care să vedem oportunitățile și lumea, ci toată negativitatea celor din jur.
Cel mai ciudat secret, afirmă scriitorul și oratorul Earl Nightingale, este că devenim ceea ce credem că vom deveni. Noi decidem ce filtre folosim, cum vedem lumea și ce visuri construim. Depinde de noi să le realizăm. ,,Dacă numărul problemelor sau al grijilor tale depășește numărul degetelor de la o mână, ai încurcat-o. Înseamnă că nu îți este clară nici strategia și nici abordarea’’, îmi explica soțul meu englez.
Nu ne mai rămâne decât să ne hrănim mintea cu gânduri mari. Destinul nu așteaptă.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
