EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Goldilocks 

   La hotarul dintre lumi, ne aducem aminte de cei dragi; nu numai cu ocazia Moșilor de iarnă sau de vară, ci în fiecare zi. De cei care ne-au iubit așa cum suntem, dându-ne aripi să zburăm spre înălțimi nebănuite… Catalizatorul adevărat suntem însă noi înșine, dacă nu facem primul pas, reacția dorită nu va avea loc. Kati, fata noastră, și-a cumpărat casă într-o zonă pe care toată lumea o râvnește. Nici foarte mică, nici foarte mare, nici foarte în centru, nici la periferie… Just right, ca în povestea cu Goldilocks și cei trei urși… Și tocmai când credea că situații care se întâmplau lângă fosta ei casă nu se vor întâmpla aici, un tip i-a blocat parcarea din fața casei noi. Așa, ca bun vecin, aflat la câteva uși mai încolo… Kati, sătulă de precedente similare, s-a dus la ușa lui și i-a cerut să nu repete acest gest de bun venit. Aici e problema, de mici, multor copii nu li se mai spune să nu facă prostii, să nu fie nepoliticoși, să aibă maniere și, mai ales, să nu li se mai pară că lumea le datorează ceva ce li se cuvine. Sunt lăsați lose, free să facă ce îi taie capul, pentru că parenting-ul (chipurile) este învechit. Kids having kids. Adulți care sunt ocupați cu făcutul banilor (fair enough), dar care își ,,parchează” copiii în afterschool clubs, în internate private sau cu babysitters… Peer pressure, social media, AI bots, ChatGPT, AI assistant Dola, Google Gemini, Microsoft copilot… you name it… devin înlocuitorii părinților.

   După repetate încercări eșuate, părinții a doi copii de vreo 7, respectiv 5 ani, nu îi pot opri pe cei doi băieți ai lor să tragă pungile cu dulciuri acrișoare (sour) Haribos, de pe rafturile unui magazin în care noi căutăm lămpi, cortine și perdele. Aleargă copiii printre coridoarele cu produse și răsucesc de zor un display rotativ cu acadele în pungi, cu poze de superheroes. Unul din puști, care dă cu pumnul în niște pungi cu bomboane, le replică părinților: ,,Nu pot să îmi potolesc mânia!’’ Părinții râd. Nu cred că sunt on the spectrum. Not the terrible twos, but the terrible 5s and 7s. În sfârșit, mama îi duce în altă parte a magazinului, ca să le cumpere ceva și să nu mai producă atâta haos lângă amărâții de noi, care stăm la coadă cu abajururi și lustre în brațe. ,,Just right”, extrapolat, înseamnă că ne mulțumim și cu mai puțin, dacă nu putem ridica standardele. ,,Exact cum trebuie”. Atâta poate bietul copil,  pentru că nu explorăm și alte căi educaționale. Conceptul ,,just right’’ sau ,,just right challenge’’  este incluziv, este un principiu al teoriei ocupaționale, care se centrează pe activități creative specifice pentru abilitățile unuia: nici prea dificile ca să cauzeze frustrare, nici prea ușoare, ca acesta să se plictisească. Astfel, copilul sau studentul (pentru cei mai mari) va sta motivat, va persevera oarecum și (adesea în integrarea senzorială) va beneficia de teme și provocări specifice nevoilor lui individuale.  Problema este că cerințele devin din ce în ce mai puțin pretențioase, iar unii dintre acești copii se vor mulțumi doar să coloreze un dragon velș deja desenat de alții, în loc să găsească resurse proprii și inspirație și să producă ei înșiși unul din papier mâché și în 3D. The power of YET (,, I cannot do it yet.”).

   Aici, în Țara Galilor, ne pregătim de Eisteddfod, festivalul național care sărbătorește pe 1 Martie,  ,,hiraeth”, dorul de ceva sau cineva care îți lipsește și ,,cynefin’’, sentimentul de a aparține unui loc, unei comunități, acea ,,belonging” de care toți avem nevoie ca să prindem rădăcini undeva. Dorul și identitatea ne definesc.

   Tom Jones, zidarul nostru din Pontypridd (a Valleys boy), descoperit de un agent pentru vocea sa unică, voce care l-a ajutat să vândă 100 de milioane de discuri (iar cântecele sale să dețină recordul în 36 din Top 40 hits UK și 19 dintre cele din Statele Unite), își aduce aminte cu drag de ,,the green, green grass of home” (iarba verde de acasă, din Țara Galilor), aceea înlocuită cu exploatările miniere, o comunitate care nu mai există, pentru că pe atunci – spune soțul meu englez -, când un copil făcea o prostie, the local ,,bobby”, polițistul satului (numit astfel după Robert Peel, Secretatul de stat pentru afaceri interne care, în secolul al XIX-lea, a înființat poliția în Regatul Unit și a echipat patrulele de poliție cu o cascheta neagră tipică), îi dădea o scatoalcă copilului și îi spunea tatălui său ce fel de odraslă are. Acum, polițiștii și cadrele didactice sunt amenințați de vlăstarele de bani gata ai unor părinți cu funcții politice, sau simply aflați în vârful piramidei trofice de ciocoi vechi și noi: ,,Tu știi, băi ratatule, cine e taică-meu? Dacă îmi iei permisul de conducere, îți pierzi slujba’’ sau: ,,Dacă nu îi dai zece copilei mele’’ (care, by the way, nu știe să conjuge verbul nici la prezent, darămite să articuleze o conversație bazică în acea limbă străină), ,,îți deschid o anchetă’’.  Emoțiile nu pot fi controlate ușor, ele se revarsă când ne este lumea mai dragă. Integrare? Respect. Think again. Programul ,,Just right” (pus la punct inițial de doctorița californiană Jean Ayres) are coduri colorate: verde pentru calm și centrat, portocaliu pentru ,,fizzy’’, adică un comportament bolborosind neliniștit, albastru pentru ,,floppy”, adică deja te dai în stambă și roșu, pentru statutul de criză. Intervenția ar trebui să fie pe măsură. Pentru că strategia întârzie și nu este căutată și găsită procedura, din diverse motive (ezitare, lipsa de experiență a interlocutorului adult și teama de a lua vreo măsură, în caz că iese prost), copilul sau acel tânăr se pierd într-un sistem dominat de hârțogărie birocratică (cazul devine incident) și lipsă de autoritate și profesionalism. Incoerență. Inconsecvență…

   Atunci intervine the Goldilocks principle, principiul prin care se găsește o cale de mijloc, prin care adultul acela responsabil are grijă, ca mentor și pedagog, să găsească soluțiile.  Goldilocks, fetița cu bucle de aur, căutase în căsuța din pădure a urșilor un scaun pe măsura ei și un castron de fulgi de ovăz fierți cu lapte (porridge sau terci) care să nu fie nici prea fierbinte, nici prea rece. Urșii o găsesc pe Goldilocks în patul cel mai mare  și all hell breaks lose. Ce face Goldilocks? O ia la fugă. Această poveste este una din favoritele mele, pentru că Goldilocks este o perfecționistă. Nu se lasă, găsește soluții. Fetița cu bucle de aur învață însă și că adevărata terapie ocupațională, legată de micile plăceri de zi cu zi, trebuie să fie una de grup, dacă e să reușească. Give and take, not just take and give nothing back. Era mai bine să fi fugit de la început? Nu cred. Dacă nu se aventura dincolo de zona de confort, nu și-ar fi cunoscut limitele și nici nu ar fi înțeles că viața în grup are regulile ei, că trebuie să îi respectăm pe ceilalți pentru a trăi de comun acord și că, în ciuda aspectului de soft teddies, urșii te pot mânca. Temperatura acelui castron de porridge nu este atât de înaltă cât să te frigă, dacă știi să găsești calea de mijloc, unde respecți proprietatea și principiile de viață ale altuia și înveți să coexiști cu el.

   În săptămâna dedicată sănătății mintale (o provocare în sine, în școli), le explic elevilor mei că adevărata compasiune nu este numai empatie, ci și acțiune. It is what you do that matters. Altfel, doar treci prin viață, fără să aparții nimănui și niciunui loc. Puntea aceasta dintre generații o construiesc cei care știu să educe un copil. Ne aducem aminte iar de firele nevăzute care ne leagă de proprii noștri părinți,  profesori cu har, care au știut să găsească rețeta pentru ca noi să fim ,,just right’’ și să găsim echilibrul între ceea ce râvnim și ceea ce ni se cuvine.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…