Iarna din suflet
Zilele trec greu iarna, ne îmbrăcăm în tot felul de body warmers, flanele, paltoane, leggins, hoodies, ne punem căciuli și mănuși care să ne țină de cald când vremea e dificil de rece, ca apoi, întorși acasă, să ne lepădăm repede de ele, precum larva care iese din crisalidă și se face fluture. Iarna, cu excepția primelor zăpezi, is not a looker. Așa că, în weekenduri, mai dau câte o raită prin Sophia Gardens și Cardiff Arboretum, lângă Cardiff Castle, căutând semne de primăvară și senzații mai tari, care să mă readucă la nivelele obișnuite de energie: renașterea naturii, culorile aprinse, petalele moi și catifelate, verdele crud al ierbii.
Iarna aceasta ne-a cam păcălit, în Țara Galilor, în sud, nici măcar nu a nins. Narcisele tipice stau să plesnească într-un galben aprins, brândușele au împânzit pajiștile din orășelul roman de lângă noi (Isca/Caerleon), cameliile au și ele boboci, veverițele canadiene așteaptă cuminți o nucă-două sau un cookie cu migdale sau alune. Sunt obișnuite cu noi. Important este că toți așteptăm cu sufletul la gură semnele primăverii, un anotimp pe care îl simțim tot mai profund, cu trecerea anilor. Roșul carmin care ne curge prin vene este roșul cameliilor din parcul donație a marchizului de Bute. Iubesc maroniul teluric al copacilor care încep să crească frunze și albul ca neaua al lebedelor care se vor întoarce lângă Cardiff Castle, pe râul Taff (lângă Stadionul Mileniului) și pe lacul de lângă Tredegar House, în Newport, ca în fiecare an. Un nou început…
Între timp, internetul ne mai oferă câte un tratament miraculos pentru artrită, un tai-chi care, practicat, ne va face să arătăm ca mameha din ,,Memoirs of a geisha’’ sau o dietă de care oricum nu o să ne ținem, pentru că așa se întâmplă cu New Year’s resolutions. Seguimos adelante. Mergem înainte. Ce contează că e frig afară? ,,Sufletul e mare’’, spunea optimist mama, citând-o pe străbunica.
O româncă din Olanda scrie pe site-ul știrilor internaționale că berzele sunt păsări orientate, nu mai migrează spre alte țări de soare pline, dacă le este suficient de cald și au ce mânca. Sunt precum votanții. stau cu cine are grijă de ele. Primii care aruncă cu piatra sunt cei care se știu cu musca pe căciulă. Been there. Done that. Așa că îi suspectează pe toți că ar avea același caracter. Comoditatea și aroganța de a îi judeca pe alții dau naștere la scenarii absurde, neverosimile și orice gest frumos este interpretat greșit. Aceste marujas (babete) îmi aduc aminte de un tablou alb-negru cu niște femei în vârstă stând pe o bancă, la taclale, criticând lumea care trece prin fața porții lor. Acel tablou se afla în apartamentul din centrul Rondei, cumpărat de soțul meu pentru mine, pentru a-mi perfecționa spaniola studiată la universitatea din Cardiff și a-i înscrie pe copiii noștri la colegii spaniole, creând astfel un mediu propice unei imersiuni totale în limba și cultura spaniolă,descrisă de directorul colegiului semi-privat ,,Juan de la Rosa” (în care am predat engleza și am organizat intercambios cu școli bilingve din Hong Kong și Marea Britanie), printr-o frază memorabilă: ,,Iuliana, etse habla como jo”. Se referea, cu accent andalu’, la fiul nostru. Un compliment deosebit al unui jurnalist, istoric și publicist de vocație…
Proprietarii apartamentului meu cu vistas preciosas peste cea mai veche plaza de toros din Spania, turlele celor mai sacre și venerate, de localnici, biserici catolice și Serrania de Ronda (un adevărat tablou) trăiseră pe vremea generalului Franco. Ca să nu sufere de frig, iarna încălzeau podelele de granit verde sticlă de bere, cu reșouri rotunde puse sub fețe de masă lungi, de catifea. Forget health and safety! Schițele de pe pereți reprezentau nu numai oameni, ci o întreagă istorie grafică a unei dictaturi feroce, dominată de frică și crime împotriva umanității. Iarna din suflete, o iarnă mohorâtă, fără culoare și niște fețe copleșite de tristețe… Cum nu prea aveau ce face, bârfitoarele țineau un ochi pe ce fac alții. ,,Radio șanțul’’, cum numea mama cu amărăciune, gura lumii…
Ne regăsim în iarna aceasta searbădă de viață, în tonurile plictisite de gri și în lipsa de lumină naturală, când ne invadează grijile, negativitatea celorlalți, răspunsurile contra bunului simț, lipsa de educație și de fair play. Vin apoi zile în care ne bem cafeaua și ne regăsim curajul să mergem înainte, fără să ne pese de Dola sau app-uri care ne-ar face, virtual, să arătăm mai bine decât la 20 de ani.
Odată ajunși acasă, după o operație mai dificilă, sau încercând să îl facem tambur de livre pe un elev fără cea mai mică înclinație pentru învățat, ori după o zi grea, petrecută pe un acoperiș alunecos căruia i-au sărit țiglele, tot ce ne dorim este căldura sobei și o plapumă ca pe vremea bunicii. Una matlasată, în culori aprinse, care să mai alunge puțin iarna din fereastră și senzația de neputință, plictiseala, singurătatea, boala, dorul de mamă și de grija pe care ne-o purta ca să nu ne îmbolnăvim, când nu ne păsa de frigul de afară, când ne înhămam la sanie și ne trăgeam frații pe zăpada înghețată. Derdelușul copilăriei nu durează însă la nesfârșit, iar alunecușul ne poate trăda când ne simțim vulnerabili. Devenim un pic blasés, dacă nu căutăm un alt scop care să ne dea adrenalina existențială. Vrem să ne rupem de monotonie.
Ne putem trăi viața la maxim și în liniște? Diana Enciu spune că da. Mama mea nu a căutat niciodată senzații tari, era fericită când ne era nouă bine. Scopul vieții mamei eram noi, copiii.
Fie că vrem un reboot cu un maxim de adrenalină sau nu, ca să fim fericiți trebuie să ascultăm de propriile nevoi, să ne trăim pasiunile, să dăm un sens vieții noastre și a celor care depind de noi.
Un fost student de-al meu, head of engineering pentru Regatul Unit, câștigător a numeroase premii internaționale pentru ingineria de trenuri de ultimă generație, este acum big shot la o companie din Seattle, care produce trenuri super moderne pentru navetiști, într-o rețea de transport care le bate pe cele europene. Bart își folosește spaniola învățată cu mine, în conversațiile cu echipa lui de canadieni latino-americani. Soția lui (și ea fostă studentă) a înființat un afterschool pentru copiii comunității în care trăiesc. Copiii lor cresc trilingvi (cei doi la origine sunt polonezi) și cu siguranță că, indiferent unde se află, vor avea un viitor. Un alt fost student al meu, acum director de supply chain la TT Electronics (care a preluat fabrici în Méjico), care lucrase în aceeași companie ca și el, spunea că Bart are ,,itchy feet’’, adică nu poate sta locului. Bart traversase Canalul Mânecii, era atletic, gătea paella pentru familia lui la malul oceanului și o sprijinise pe soția lui să treacă prin chinurile cancerului. Nu s-au dat bătuți. Numai cu o asemenea mentalitate reușești să îți împlinești visurile. Sigur că vor fi provocări la tot pasul, dar din când în când trebuie să ne uităm un pic în jur, ca să ne dăm seama că nimic valoros nu este ușor de obținut și este tocmai acest efort, cel care ne definește ca oameni. ,,Dacă dimineața te trezești obosit, cu gândurile grămadă și cu ziua deja pierdută în capul tău, oprește-te o clipă: răsăritul acesta este o a doua șansă. Dumnezeu nu ne ceartă dimineața pentru ce n-am făcut ieri, ci ne dă timp nou, aer nou, inimă nouă.” spune părintele Necula, drept pildă. ,,Dimineața nu e despre perfecțiune, ci despre un nou început.”
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
