EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

SĂ MOARĂ ȘI CAPRA VECINULUI! 

   Dragoș, un comic român care se preumblă prin toate colțurile lumii și oferă spectacole de divertisment românilor (și nu numai), a apărut pe un reel în care comentează cum românii au nevoie de dușmani ca să trăiască. ,,Viața, afirmă el, nu înseamnă să ieși câștigător. Important este să piardă celălalt. Să moară și capra vecinului.” Așa că, în loc de a fi empatici, mulți țin un ochi pe ce se întâmplă în curțile celorlalți: ce mașini au, ce case, ce babysitters și menajere contractate de pe internet și cu cine se află într-o relație amoroasă…

   Și nu numai ei… După ce am cumpărat casa del campo din Ronda, cu vederi panoramice peste Serrania de Ronda și livezile perfect geometrice de măslini, o vecină învățătoare, cu soț ginecolog și la spital și în privat, ne-a întâlnit la o fiesta con barbacoa organizată de o prietenă care nu avea copii și îi îndrăgise pe ai noștri. În momentul în care l-a cunoscut pe Paul, soțul meu englez, vecina a exclamat că îl văzuse deunăzi , ,,cu această femeie”. ,,Te vi el otro día con esta mujer’’ (adică eu). Trecuserăm cu mașina prin fața porții lor, în drum spre casă. María nu se putuse decide dacă eram nevasta sau amanta lui Paul. Printre râsete, i-am tradus gluma tipică englezească oferită de el drept răspuns: ,,Bine ca nu m-ai văzut cu cealaltă!’’ (,, Good job you did not see me with the other one!’’) Femeia a făcut ochii mari.

   Când vărul meu, chirurg în București, s-a acreditat acum 15 ani cu General Medical Council la Londra, am căutat un mic restaurant ca să sărbătorim undeva succesul lui. Lângă noi se aflau doi români care păreau să ia o pauză. Le-am povestit cu entuziasm despre acreditarea profesională a vărului, dar ei nici la bună ziua nu ne-au răspuns, preocupați foarte tare de propriile persoane. Ce treabă avea reușita altuia cu ei?

   ,,Doar diavolul e contabil. El numără, ține socoteala pe răboj, te trage la răspundere, îți reamintește cu fervoare de câte ori ai căzut și, mai ales, cât de scump e prețul iertării. Să fii invidios înseamnă să fii neîmpăcat cu tine însuți, mereu atent la celălalt, ba chiar să pui nefericirea ta pe seama succeselor aproapelui. Să tânjești după casa, mașina sau gazonul vecinului. Și, într-o răbufnire finală, să dorești pe față să-i moară amărâta de capră’’, scrie reporterul Voicu Bojan pe blogul lui, intitulat ,,Moartea caprei vecinului. Eseu despre invidie’’.

   Balada ,,Miorița’’ este construită pe o paradoxală combinație între invidie și resemnare. Varianta englezească este cea a lui Joseph, din musicalul celebrului compozitor englez Andrew Lloyd Webber  (făcut lord de Regina Elizabeth II), ,,Joseph and the amazing technicolour dreamcoat‘’. Frații lui Joseph au hotărât să îl omoare pentru că era cel mai harnic oier și cel mai iubit fiu.

   Istoria omenirii este plină de regi, sultani împărați și voievozi care și-au omorât frații, verii și chiar părinții ca să își asigure succesiunea la tron. De altfel, expresia despre capră are mai multe versiuni etnice. Armenii au și ei o variantă, un pic mai subtilă: „Vecinul tânjește după fumul vecinului”. Turcii, savuroși precum o baclava, împing povestea un pas mai departe, spre zona eroticului: „Găina vecinului pare gâscă, iar soția lui, fecioară”, citează același reporter.

   Mi-aduc aminte de păstorul din Ronda, care spre sfârșit de fiecare august ajungea cu un alai de capre și câțiva câini (care să le țină cât de cât înregimentate) și în dreptul casei noastre        ,,Iuli’’ del campo. Paul îl cinstea cu o bere, pentru ca era zăpușeală mare, iar întâlnirea cu el era mai neobișnuită pentru copiii noștri. Caprele, haotice și înfometate, se cățărau pe gardurile noastre, în căutare de iarbă proaspătă, mestecând frunzele migdalilor și leandrilor care creșteau pe bancurile de pământ din fața curții noastre sau își așterneau ramurile peste gard. Știam de departe că venea păstorul, pentru că auzeam câinii lătrând și clopotele de la gâturile caprelor. O simfonie etnică, un pic all over the place  și totuși, memorabilă… Caprele aveau de străbătut stânci colțuroase și drumuri pietruite înguste și în serpentină, până ajungeau aproape de Costa del Sol. Le revedeam cu alte ocazii, presărate pe culmile calcaroase ale stâncii în care oameni iscusiți tăiaseră un drum de vreo 40 de km, până se vedea albastrul cerului unindu-se cu Marea Mediterană care scălda Marbella, Estepona și Málaga.

   Pendularea oierilor și a turmelor lor printre munți și câmpii a contribuit la uniformitatea limbii, un succes în sine. Vulnerabili însă, ciobanii aceștia duc o viață plină de riscuri și neajunsuri. Am plâns nu numai pentru ciobănașul mioritic, așteptându-și moartea nedreaptă în ,,Miorița’’, și mai ales pentru acel vers atât de înduioșător: ,,ca să mi-l omoare’’. Dacă eram lângă ciobănaș, m-aș fi opus acestei ordini prestabilite de alții.

   Scena vieții e singuratică atunci când te încăpățânezi să nu fii oaie stahanovistă, când ai idei și țeluri pe care le duci la bun sfârșit. Culmea e că în lumina reflectoarelor stau cei care, de fapt, nu au făcut mare lucru, pentru ca ei deja îți spuseseră că nu aveai nicio șansă să schimbi ceva, chiar dacă numai puțin câte puțin. ,,Așa e la noi…’’, spus cu o resemnare tragică… Ca și cum ideea este moartă din fașă, un fatalism lipsit de sens pentru că determinarea și curajul pot schimba lumea… One step at a time.

   Mai nou, invidia este vizibilă pe pagina de social-media a celui care a reușit în viață. Nu lipsa de likes sau angry e-mojis, ci lipsa de comunicare intelectuală ne caracterizează. Cum înjurăturile mizerabile nu sunt contabilizate, iar administratorii de la Facebook nu legiferează ce ar trebui permis și ce nu, invidiosul latră precum câinele care nu a fost în stare să țină capra în țarc, împrăștie zvonuri și își asumă merite. Alții stau ca ciorile pe gard și se uită la postări, ca să mai ochească o oportunitate fără efort adevărat. Cum AI-ul ne spune și cum să gândim o informație, de ce să mai fim originali? Ați citit vreodată lungile coloane de comentarii în care se înjură românașii noștri? Din nimic, aruncă cu noroi în alții, după alt principiu romanesc,     ,,de ce să îi fac omului un bine, când pot să îi fac  un rău și să văd ce iese de aici?’’. Această întrebare, oarecum retorică, mi-aduce aminte de primul meu șef din Protocolul Combinatului, economist abil cu un wicked sense of humour.

   Invidia este religia mediocrilor. Cum nu au nici energia (citiți: ,,cannot be bothered’’) și nici priceperea să ducă lucrurile până la capăt, îi critică pe ceilalți, sperând ,,să le moară capra’’. Au însă timp să arunce bolovanul, ca să ucidă tot ce a rămas mai bun în umanitate. Dacă ei nu sunt în stare, tu de ce să fii? ,,Ce noroc ai avut că ai plecat în Marea Britanie cu mulți ani în urmă’’, mi-a spus o prietenă profesoară, recent. ,,Paul a avut noroc că m-a întâlnit și i-am devenit nevastă’’, i-am răspuns eu, amintindu-mi cu drag de o vecină de apartament din Ronda, o bunicuță împrumutată de la prieteni, Señora Lucía,  care ținea mult la mine și îmi deschisese ochii de femeie proaspăt căsătorită.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…