EDITORIALUL DE MIERCURI – Iuliana RICH – Târgovișteni în suflet și în gând

Zăpada

   Orice început are nevoie de liniște și observație. Am ieșit intenționat din hotelul din Târgoviște, seara târziu, în aerul rece de iarnă simandicoasă. Ba ninge, ba se topește zăpada, apoi ninge din nou și o luăm de la capăt. Am respirat aerul tăios de afară cu pofta copilului care odinioară lua sania mare de lemn și o poziționa strategic în vârful pantei de la intrarea în Parcul Chindia, ca apoi să își dea drumul pe derdelușul care se prelungea până la statuia lui Vlad Țepeș. Năstrușnici mai eram! Ne înghețau năsucurile, mâinile și picioarele, dar nu ne păsa.  Când eram mai mici, purtam căciuli cu lațe,  croșetate de mamă, care trăgea un fir de lână și prin interiorul mânecilor hăinuțelor de ursuleți, ca să nu ne pierdem mănușile albe ca spuma laptelui sau căciulile ca de cosmonaut, care nu ne lăsau la vedere decât năsucurile, gurița și ochișorii. Fratele meu mă însoțea prin troienii de zăpadă și făcea pârtie cu mine. Râdeam zgomotos, pentru că durerile mari nu le înțelegeam încă. Aerul acela de iarnă geroasă ne purifica. ,,Gerul omoară microbii”, ne spunea mama. ,,Și acoperă mizeria “, îi răspundeam eu mai târziu, după ce începusem să înțeleg mai bine rostul fiecăruia și viața. Când se dezgheța zăpada, reapăreau gunoaiele. Adevărul ieșea la iveală. Nimic nu durează la nesfârșit.

Cu mama, Sorin și sania năzdrăvană, în grădina copilăriei noastre, de pe Calea Câmpulung, unde străbunica îi dăduse mamei o căsuță cu cerdac. 

   Gerul de afară m-a făcut să îmi aduc aminte de țurțurii de la clădirea Primăriei, de alunecatul pe gheață când mergeam la școală și de bulgării înghețați, strecurați nemernic, de băieții cărora începuseră să le placă de noi. Eu, mai curajoasă, mă băteam cu bulgări cu ei, pentru că alternativa era să stau la ore cu uniforma udă fleașcă pe mine și cu zăpadă în ghete. Eram timidă, dar nu proastă, nici nu prea înțelegeam eu relațiile de natură sentimentală dintre fete și băieți. Eram copil. Până m-am deșteptat eu la liceu, multe dintre colegele noastre aveau deja prieteni. Tata era cam zbir în privința învățatului. Bătălia în clasele I-VII pe primul premiu întâi (la Școala generală nr. 1, unde mă dăduseră ai mei la șase ani, pentru că mă plictiseam de moarte la căminul ,,Sidorovici”, acum localul ,,Crista”), o dădeam cu nepoata preotului Parnia, serioasă ca și mine.

  Preotul Parnia era o legendă în comunitatea noastră, pentru că nu fusese arestat și omorât la Canal, ca bunicul meu, preot la Gheboieni. Foarte puțini erau intelectualii care scăpaseră cu viață. Bunicii noștri erau cam de aceeași vârstă, dar al meu votase cu liberalii. Un om din sat ținuse un ochi pe dânsul și îl pârâse comuniștilor pentru principiile exprimate. Ca să câștige, comuniștii dăduseră foc la urne și falsificaseră voturile, însă puțini intelectuali de pe Valea Dâmboviței scăpaseră de urgia lor răzbunătoare. Arestați în casele lor și duși cu forța să construiască un Canal în apropierea Mării Negre, aceștia erau torturați și nu se mai întorceau niciodată la familiile lor. De altfel, osemintele bunicului nu au fost găsite, dar numele dânsului se afla pe Crucea din capătul dinspre oraș al Căii Câmpulung și pe pereții Memorialului Durerii. Preoți cu prestanța bunicului meu, Mincu Constantin și a preotului Parnia erau de o pregătire religioasă ieșită din comun. Erau părinți spirituali și sfătuitori. Cununau, botezau, stropeau cu agheasmă casele de Bobotează, slujeau, spovedeau. Îmbrăcat în haine preoțești, înalt, aproape ascet, părintele care supraviețuise prigoanei comuniste îi aducea aminte mamei de o vreme în care oamenilor le era frică de Dumnezeu și căutau să își practice vocația într-o lume care înnebunise de frică. Ne întâlneam cu părintele des, pe poteca de lângă Biserica Lemnului sau la Mitropolie. Ne întreba de notele de la școală. Mama, și mai sfioasă decât noi, ne îndemna să îi răspundem părintelui.

   În frigul de atunci, am crescut cu o sobă de teracotă care încălzea și un dormitor și sufrageria (despărțite vara printr-un glasvand). Dar mama era fericită, pentru că avea gaze și electricitate și o curte care se învecina cu Primăria și casa colonelului Murăreț, acum clinica privată ,,Purmed”. Mi-aduc aminte de penuriile de mai târziu, când comunismul utopic intrase în putrefacție, iar reprezentanții mișei ai regimului nu încălzeau nici școlile și nici Universitățile. În cămine mai puneam câte un radiator electric, pe care îl piteam în timpul controalelor de pe palierele studențești. De nopțile petrecute pe post de paznic al căminului studențesc al Politehnicii, de pe Splai, în București, când ni se spunea că dușmanul de clasă stătea adiba să distrugă toată lozinca și mentalitatea proletară… Zi și noapte, la datorie…

   Toate aceste amintiri mi-au fost trezite de gerul din zilele de început de an, petrecute la Târgoviștei. Oare ne-au călit pentru viață cozile interminabile pentru gheare de pui și păsări costelive aruncate pe cântar de vânzătoare temperamentale, cozi în care înghețam de frig ore în șir, fără a avea certitudinea că vom prinde un pui sau o bucată de brânză în zer? Dar rațiile la produsele alimentare cu care era plătită datoria externă? ,,Mai sunt? “ Întrebarea aceasta și panica mare care o însoțea nu le voi uita niciodată. Poate de aceea acum cumpărăm mai mult decât avem nevoie, după principiul ,,lasă, să fie!”

   Nici gerul îndurat și nici inimile înghețate ale celor care, deși vedeau mulțimile de oameni degerați, înșirați de-a lungul podului spre Combinat, pentru a-i întâmpina pe iubiții noștri conducători, au construit un regim al fricii și al neputinței… Sechelele acelea le resimt și acum. Cine spune că Stalin era bărbat bine și avea carismă și că Ceaușescu dădea slujbe și case tuturor, a stat precis la căldură.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…