Fiecare cu rostul lui
Există câteva vorbe în spaniolă: ,,Cada mochuelo a su árbol.” Adică: ,,Fiecare pui de bufniță în copacul lui.” De ce oare zicala se referă la pui? Poate pentru că de mici ni se spune care ne este rostul. ,,Înveți carte, ca să devii doctor’’. ,,Fetele nu joacă fotbal și nu se bat; ele sunt domnișoare’’. Ultima remarcă merge împotriva felului meu de a fi. Nu joc fotbal, dar prin clasa a șasea am fost nevoită să ripostez unui coleg care îmi făcea numai șicane și încercase să mă scuipe. Așa, ca la mahala. Se uitau ceilalți colegi de clasă trăsniți și oarecum amuzați că, în loc să izbucnesc în plâns și să îl pârăsc dirigintei sau tatei, m-am descurcat singură. Am luat un caiet de pe o bancă și cu el m-am apărat. Derutat, acel bully a început să plângă. Acest gest venea total împotriva strigării tipice: ,,Așa, așa, la tovarășa!”, care probabil nu l-ar fi pedepsit, pentru că mama lui avea o funcție de partid. Același coleg a intrat la ,,Ienăchiță‘’ la matematică-fizică, după ce noi dăduserăm deja treapta a doua, pe motiv că juca bine fotbal. A continuat să îi chinuie pe profesori, care abia dacă adunau de un cinci, când îl chemau la tablă.
Rostul ne definește începuturile. Ceva de la Dumnezeu, ceva de la părinți, ceva de la noi… De la lumina gutuii de Crăciun și sania de pe derdelușul copilăriei, până la ginul Gordon’s premium pink, cumpărat din aeroportul din Bristol, mince pies și cadouri pentru prietenii din Târgoviștea mea, mi-am căutat și aflat rostul. Între trei țări și trei cariere, continui să cred în oameni. Oameni sufletiști și de bun simț, prietenii părinților mei, foștii elevi ai părinților mei, foștii mei elevi de la ,,Ienăchiță” și prieteni care au lucrat în Combinat sau încă mai lucrează acolo, dar pentru o altă firmă, foști colegi de matematică-fizică , la ,,Ienăchiță”, acum profesori, doctori, ingineri, scriitori, avocați, oameni de afaceri, directori… Și mai ales Târgoviștenii mei în suflet și în gând…
De ce suntem oare predestinați să ne împlinim până la capăt destinul implacabil? De ce unora le-a rostuit Dumnezeu o viață mai grea, plină de provocări? Oare nu puteau să își schimbe rostul vieții? Suntem într-o asemenea măsură subiectul întâmplărilor (,,al azar”, spune tot spaniolul), încât devenim condiționați din fașă? ,,Nu mai e, doamnă, lumea de odinioară”, comentează un român aflat în același avion ca și mine, care merge spre București. Trebuie că are vreo 35 de ani. Mă surprinde comentariul lui. Ca și cum a trăit două vieți, nu una. Să se fi născut înțelept? Sau e și el afectat de dezordinea intelectuală și degringolada politică și economică?
,,40.000 de români pe an se întorc în țara lor”, scrie un reporter de la ,, Daily Mail”. ,,Fug de un sistem de sănătate care nu mai e satisfăcător, de hoție și alte crime”, ne explică același reporter. Trebuie că s-a întors roata, pentru că mi-aduc bine aminte de interpretariatele mele cu Poliția, Emigrarea, în spitalele universitare și agențiile pentru protecția copiilor. Mi-i amintesc perfect pe cei care ajungeau în Marea Britanie, se înghesuiau cu alte familii într-o casă aflată la o adresă dubioasă și în câteva zile, ajungeau la pușcărie. Intraseră în magazine echipați pentru furt și uitaseră să plătească. De gravidele sau alte paciente care țipau la doctori să li se ofere tratament preferențial și să îi lase pe toți cei zece membrii ai familiei lor să stea cu ele în cameră… De mirosul stătut și de intervențiile din partea părinților de minori sau ale partenerilor, înainte ca eu să deschid ușa securizată a unităților de custodie, pentru a intra la interpretariat cu avocații și detectivii… De zgomotul DVD-urilor care ne înregistrau conversațiile și de camerele de luat vederi… How the mighty have fallen!
Doi pasageri cu un fiu adult cu dizabilități așteaptă în aeroportul din Bristol (acum extins), să prindă un avion spre Istanbul. De acolo, a doua zi, urmează să zboare spre Nordul Ciprului, pentru că numai Sudul este în Uniunea Europeană. Li s-a anulat zborul de două ori, pentru că de fiecare dată avionul nu a putut ateriza în Bristol (nu din cauza vremii), ci în Stanstead, lângă Londra. Sunt toți de un calm extraordinar. Nici fiul lor nu se agită. Dacă era băiatul nostru Paul și i se întâmpla asta de două ori, în două zile, ar fi știut tot aeroportul.
Pentru acest zbor al meu surpriză de început de An, fata noastră a rezervat nu numai priority boarding, dar și fast track. Tipul de la controlul rapid trebuie că avea sindromul omului mic de statură, dar fără strălucirea lui Napoleon. ,,Treceți pe partea cealaltă’’, îmi spune el ferm. Kati, care mi-a facturat bagajul de cală după ce m-a condus la aeroport, îl întreabă de ce. Feeling important, el insistă: ,,Nu ridica vocea la mine!’’ ,,Dumneavoastră ați făcut-o primul’’, îi răspunde Kati. ,,Este mama mea și a plătit pentru acest serviciu’’. Grăsunelul cu accent gros de Iran-Irak cedează și ridică centura de barieră. ,,Avea dreptate bunica când spunea că nu poți cumpăra clasă’’, declară copila mea. Între două sau trei lumi și copiii noștri și-au aflat rostul.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
